câteodată am trăit diverse lucruri
geamuri, mese, iarbă, ploi, cai și fluturi
alteori mă trăiau ele pe mine
mi se așeza un scaun pe umeri, o cană mi se prindea de urechi
gardurile mi se agățau de mijloc
fără prea multă logică, ca într-un tablou cubist
îmi țuguiau fața, mă descompuneau pe căi tainice ale luminii
în pătrate, cerculețe, romburi, pixeli

știau cu toții ce îi așteaptă
același postmodernism, aceeași lume IT
mă încercau și pe mine dacă pot suporta greutatea
lupta de novo a spiritului cu materia
credința că un anumit Dumnezeu și nu altul
îmi pășește cu lumină târzie pe inimă

.....
azi stau cu Chopin și Mozart sub tâmplă
ascult și nimeni nu vrea să știe de mine
deși nimeni nu rupe din clinchetul ciorchinilor mei
deși pianul pare să fie un suflet cu emisferele cerebrale
inversate (mintea și inima),
încât trăiesc iar ca și cum o vrajă mă ține copilă
la un loc cu soarele și focul vetrei, cu vântul
care respira adânc, încât era prăpastie între ploaie și pământ,
cel mai adesea oamenii spuneau că s-au rupt
legăturile cerului
și eu stăteam dreaptă lângă zid și râdeam pe dinăuntru
fiindcă îmi tihnea ploaia oricât era de mare
nu mă înfricoșa deloc, vedeam lumea mai bine
era ca și cum cineva mă trecea peste apele infernului veșnic
peste cărți și toane ale artiștilor
ca pe-o nebună care altfel ar fi pierit
fără imaginație