Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând.
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam.
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma.
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?... Pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică.
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșeam, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris "Nu te voi uita niciodată", data în care au fost scrise e ștearsă.
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram din ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor.
Atâtea trăiri au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta.
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?