agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-01-16 | |
Câteodată amintirile, în forma lor fizică – scrisori vechi, pagini cu poezii abia schițate, fotografii îngălbenite – ne deschid o poartă ascunsă spre o lume miraculoasă, ne ajută să ne vedem chipul nostru de odinioară ca printr-o magie – suntem proiectați în alt spațiu și timp și gândim și simțim așa cum făceam demult.
Printre scrisori și alte vechituri am găsit mai demult câteva poezii mâzgălite pe hârtie galbenă și mi-am recunoscut scrisul din copilărie, ba chiar mi-am amintit când și unde le scrisesem și ce gândeam odinioară. Aveam probabil 11-12 ani. În ciuda stângăciei scrisului și formulărilor, am descoperit în ele rădăcina unor poezii scrise de mine în anii ce au urmat acelor vremuri și m-am recunoscut ca suflet și emoție și m-am mirat de unele intuiții pe care le-am transpus atunci în versuri. Vi le împrătășesc și dvs. Două poezii scrise când eram scolăriță și mă aflam la bunici în vacanță, singură la masă, lângă geam, în camera veche a bătrânilor: Triumf Atunci, cu un strigăt de triumf floarea s-a deschis: Așa o visam mișcarea aceea mișcarea era totul Petalele Străbăteau spațiul Se deschideau în culoare, Se deschideau în zîmbet. Am privit zîmbitoare Acea floare A înflorit privind-o Un zîmbet Și soarele a înflorit deasupra unei flori deschise Ce se deschisese. _______________ Cu rădăcini adînc înfipte în mine Și rădăcinile-au crescut, A crescut Floarea nu era simbol, era fericirea mea și gândul legat de mișcarea lentă a înfloririi, într-o vreme în care nu se vorbea încă despre pozele macro sau despre filme time lapse și tehnologia nu permitea încă acest miracol, astăzi banal pentru fotografi. Și a doua poezie: Nesiguranță În vălmășagul de munți și idei, În mijlocul sufletului și al universului, În veșnica, monotona, nesigura așteptare, în muzica lentă a scurgerii timpului, Între zbucium și vis Se pune mereu întrebarea ce și de ce sînt eu? __________________________ Dacă n-ar fi existat apă Ne-am fi găsit o altă apă Dacă n-ar fi existat praf Ne-am fi găsit un alt praf Dacă n-ar fi existat lemn Ne-am fi găsit un alt lemn Dacă n-ar fi existat floare Ne-am fi găsit o altă floare Dacă n-ar fi existat oameni Am fi fost alții (Din cercul în care trăim nu pot fi scoase Decît sufletele celor ce mor) Aceste două poezii, de fapt ciorne cu mâzgăleli, erau într-o carte veche. Mă bate gîndul că poezia a doua cu cercul - ar putea fi indirect despre cimitir - cruci și sicrie din lemn, praf, flori și apă. Și oameni. Oricum eu așa eram – mă caracteriza în copilărie și adolescență concentrarea de adjective de genul – ”veșnica, monotona, nesigura” – așa simțeam eu lumea și viața. Apoi, intrând la liceu, pe la 15-16 ani, am scris în grabă, fiindcă aveam și un caiet de poezii pe care l-am ars într-o zi, crezând că nu voi mai scrie niciodată poeme – pe o ciornă, următoarele două poezioare (pe spatele hârtiei este studiul meu privind legea lui Bernoulli pentru ora de fizică). În ce privește peștera din a doua poezie, eu habar nu aveam de Platon pe vremea aceea și nici de neurobiologie.): Fierbintele miez (desenasem un cerc lângă versul cu soarele) Îmi umplu cofa privirii cu raza izvorînd senină din fîntîna rotundă a soarelui adîncindu-se în aur și lumină M-ascund după umbra copacilor ca după perdele grele de răcoare temîndu-mă de vîntul sărutînd cireșe Ce se întind ca niște leneșe pisici la soare încetul cu încetul mică coborînd la demnitatea unui fir de iarbă atît de verde încît se pierde-n ochii verii Sub aurul topit ce-a început să fiarbă. *** Sînt convinsă că fiecare gînd își are propria peșteră În care se retrage să-și răcorească aripile obosite, o peșteră cu multe și înguste coridoare pe care rătăcește în neștire lovindu-se de albi, lucioși pereți, ecrane pentru fabuloasele proiecții. Cu toate-acestea, cîteodată am senzația că gîndul însuși e o peșteră întunecată, misterioasă, sălaș pentru o fiară-ngrozitoare, veșnic născîndă de supuse stalactite sau de impertinente stalagmite. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate