v-am mai spus?
ieșisem din mare și îi păstram stropii pe umeri
ați simțit cum marea, atunci când moare, te mușcă cu dinții ei sărați…

o femeie care își purta în pântec copilul meu, lângă ea copilul meu

opriți-l! opriți-l!

spre noi alerga un el, în spatele lui doi polițiști

opriți-l! opriți-l!

cel urmărit alerga spre mare
a sărit peste pătura unde stăteau o mamă cu fiul încă nenăscut și fiul
am sărit, l-am imobilizat, i-am luat pistolul din mână
au ajuns cei doi polițiști, i-au pus cătușe
în mână țineam un pistol de jucărie, din plastic

ce-i asta!?
l-am aruncat
îmi era rușine

în jurul meu oamenii stăteau în picioare și mă aplaudau

mie îmi era rușine
….

omul - ființa căreia i s-a oferit conștiința nu pentru a putea împărtăși cunoașterea sau necunoașterea sa cu ceilalți, ci pentru a suferi în tăcere - el, cu sine- în propria cunoaștere sau necunoaștere.
omului nu i-a fost dăruită sinceritatea ca pe o virtute, ci ca pe o alta formă de înțelegere a propriei singuratăți. pentru că, vrei să recunoști sau nu, sinceritatea nu ți- a adus niciodată ceva bun.
din copilărie , în tinerețe, mai apoi adult sau ulterior bătrân… ori de câte ori ai fost sincer în legătură cu propria cunoaștere sau necunoaștere, putere sau slăbiciune, adevar sau minciună, într-un fel sau altul, sinceritatea ta n-a fost altceva decăt o lovitură pe care ai primit-o subtil sau brutal, de la cei din jur.
să fii sincer e o dorință prin care vrei să crești, să te înalți, dar ramane atât - o căutare ...
tu, cu tine, cu propria conștiință...
sincer? - e de ajuns!

12 aprilie 2013