poate că dacă n-ar trebui să clipești, acum, nu m-ai asculta. am iubit și am murit de câteva ori dar mereu în sicriul acela a rămas un râs albastru. ca o pierdere a firii prin frunzișul umbros de soc. curățam de firmituri bezna pentru că nu mă puteam culca așa. oamenii îmi stăteau pe limbă până se strigau pe nume și deveneau străini. întrebări indiscrete trăgeau încet ușa, în urma lor un suflet nu putea veni la celălalt. fiecare cu rădăcinile lui ca niște surioare mai mici. și din ochii bunicului se nășteau stele. devenisem sedentar poate și pentru că erai singurul meu oaspete, omule drag. la prima fântână mă clătinam, dintr-o acută nevoie de singurătate. septembrie ardea pe garduri ierburi cu reflexe alburii crescute la țară. deocamdată poți dormi la mine, ți-am șoptit, într-una din cămășile mele de noapte. mantie tulbure, aroma vinului, îmbrăca fiecare colț de stradă și norocul trecător. fiecare adiere de vânt doar urmă de sălbăticiune, sunet adânc îngropat în pahare de cristal. obișnuiai să călătorești în numele meu cu oase ușoare, cât să nu fii nevoită să cobori pleoapele. poate că vei clipi, acum, ca o bănuială cu mâinile spălate în zilele bune. eu aș putea sta de veghe ispășind o vină de unul singur ca și cum nu aș mai avea dreptul să mă rog. după un duș rece, dimineața, doctorul ar putea părea un fel de nebunie.