Repet ceva important și de la sine înțeles - totodată ca sfat al meu pentru ceilalți, căci, după cum e de la sine înțeles, am încercat să fac un lucru bun și pentru alții prin povestirea și explicarea a întreg adevărul despre mine (deși e vorba efectiv de crimă nedreaptă) - așadar, după cum probabil știe toată lumea, unul din secretele unei vieți bune, puternice, fericite etc. este ca, indiferent de necazuri, să vă gândiți, să vă orientați spre exterior, nu spre sine, altfel spus să nu vă lăsați pradă gândurilor, meditației, tristeții etc. despre voi înșivă și să încercați zilnic, indiferent de orice, să găsiți sens al vieții și rost și activitate către lume, către ceilalți - să vă faceți planuri sau program zilnic de cu seară sau în fiecare dimineață, orice fel de activitate, fizică sau mentală etc. etc. În cazul meu (mea culpa din nou pentru gândirea reflexivă, către și despre sine) a fost foarte greu acest lucru, fiindcă efectiv tot ce am povestit despre trecutul meu e adevărul, am fost urmărită sau persecutată în cele mai mici detalii ca să mi se facă rău și lovită zilnic foarte mult, deși eram orientată în mod natural chiar, nu forțat sau intenționat, spre exterior, spre muncă, idei și sentimente despre lume și alții etc. În timp ce eu nu eram lăsată să fiu ceva către exterior, către alții și lume, în timp ce efectiv eram fără motiv respinsă și izolată chiar de mult timp, și mi se luaseră drepturile, alții, cu agresivitate, veneau ei peste mine, emiteau pseudopode agresive la adresa mea, ceea ce eu nu am făcut niciodată la adresa nimănui. Am fost urmărită zilnic, după cum ați văzut, în detaliu, mi s-a aplicat, după cum chiar spuneau unii, un tratament de exterminare și distrugere, fiind vizată efectiv activitatea mea puțină către exterior care mai era, pas cu pas, și find eu redusă la autoanaliză și forțată chiar să gândesc și să scriu despre mine, în timp ce oamenii mă loveau zilnic și probabil mă disprețuiau și nici măcar nu credeau că absolut tot ce am spus era adevărul. Gândiți-vă drept prin ce am trecut și că degeaba eram orientată natural, sincer, dar și intenționat ulterior, spre exterior, căci, din câte am înțeles, e vorba de o crimă monstruoasă cu adevărat, dar oamenii nu cred adevărul sau chiar cred că trebuie să fiu distrusă sau omorâtă, deși nu am avut nicio șansă în mod real - abia acum înțeleg că ei chiar mă lovesc cu supoziția că aș fi nebună sau că nu tot ce am povestit e adevărul.

Și acum, încă o dată, aparent nu contează adevărul despre mine, dar ceea ce contează e exteriorul meu și voi încerca din nou în viitor să scriu sau să gândesc zilnic aproape numai despre altceva, nu despre mine, și e simplu să fac așa și fiindcă am terminat absolut totul de scris despre mine de mult. Într-un fel, prin analiza extensivă a sinelui sunt descoperite unele lucruri interesante sau utile și pentru ceilalți, poate că o parte cel puțin din ceea ce am revelat a fost interesant sau util și pentru alții. Oricum, repet ceea ce am explicat de mai multe ori - mi s-a imputat că am spus tot adevărul fiindcă altora nu le convine faptul că am dezvăluit greșelile unora asupra mea - dar eu nu am avut ce face, oricum era ceva monstruos de nedrept și oricum m-ar fi omorât, chiar dacă nu spuneam nimic. În plus am fost forțată de tortură și otravă reală și am observat anumite legături ale faptului că mă torturau cu cutremurele și cu diverse alte lucruri care afectau alți oameni, deci, în mod firesc, am căutat să înțeleg totul și să dezvălui adevărul, cu scopul de a evita ceva rău pentru ceilalți oameni. Totuși, fiind în întregime nevinovată și normală psihic, am fost un om orientat real spre exterior și echilibrat, cred că ei au luat decizia greșită să mă distrugă, să mă omoare chiar, din câte spun ei și câte se întâmplă real. Unele lucruri, destul de multe, le-am înțeles abia în timpul scrierii și analizei lor pe acest blog de memorii și jurnal al meu.
Ultimul lucru pe care țin să îl notez despre mine - pentru ca alții să înțeleagă și pentru ca eu să nu uit, privește din nou mecanismul și rostul psihanalizei, adică de fapt al autoanalizei, nu al vreunei tehnici sau terapii psihologice sau psihiatrice. Sper că veți înțelege bob cu bob ceea ce explic acum din nou. Nu e de dorit ca individul să decadă în autoanaliză extensivă și intensivă, mai ales în cazul contracției propriei componente efectorii a personalității, adică a coroanei arborelui vieții, a ramurilor familiale, sociale, profesionale, etc. ale persoanei. În cazul meu nu a fost inaptitudine, ci abuz și privare de libertate. În cazul unor universuri sau medii concentraționare sau de temniță/închisoare, cu atât mai mult complet nedrepte (vezi cazul Chateau d'If și alte povești, că oricum era vorba de contele de Monte Cristo, similar cu numele meu), ca în cazul meu (sistemul psihiatric este, după cum se știe, același lucru, dar eu nu realizam aceasta)- este evident că e indicat ca persoana să se centreze zilnic pe exterior, nu pe suferința sa, ci pe conținuturi intelectuale oarecare, de la artimetică la geografie, pe idei sau înlănțuiri de imagini oarecare, pe lucruri frumoase sau dragi, pe lucruri utile altora oricât de puțin, care deci oferă satisfacție în viață, sau cel puțin pe activități motorii oarecare, gimnastică sau muncă în casă sau în curte/grădină etc., bucurându-se de fiecare clipă și apreciind la maximum contracția și relaxarea diferitelor grupe de mușchi, aerul proaspăt, culorile etc. Așadar, cât mai puțină autoanaliză, nu chiar deloc, mai ales dacă individul este inteligent și evident a înțeles totul despre sine demult. Acum, să fim drepți. Fiind inteligentă, bineînțeles că știam acestea de mai sus, dar oamenii răi care m-au persecutat au făcut tot posibilul încă din 1984 ca să îmi reducă viața cu forța, fără nicio greșeală din partea mea, la acele componente care duc la prăbușirea vieții în durere și tristețe sau cel puțin în reflecții legate de sine și de parcursul propriei vieți, prin tăierea componentei efectorii și a relațiilor cu alții în totalitate, cu forța. Chiar și azi de exemplu mama a insinuat că a murit un bătrân care locuiește în apropiere (nu știu dacă e adevărat) findcă am vorbit chiar numai câteva cuvinte cu el în magazinul lui, o idee a unora fiind că alții vor ca nimeni să nu știe cum sunt eu în realitate și ei să poată minți cum vor poporul sau poporul să poată minți cum vrea despre mine. Cum toată viața nimeni nu a vorbit despre mine, în afară de câteva cuvinte câteva persoane și e mult de când am avut singura mea ieșire în lume ca profesoară la liceu (2003-2005), ei pot cu adevărat să se complacă în minciună și fantezie despre mine după plac.

Începusem deci să scriu despre modul în care unii distrug viața victimei prin eliminarea cu forța a componentei efectorii, de output și forțarea întoarcerii energiei psihice către sine și am explicat cum sistemul psihic al individului încearcă, automat sau voluntar, să se echilibreze, să se dezvolte, să lupte cu solipsismul și solitudinea, inerente oricărei mari suferințe și nedreptăți. Voi continua să scriu despre mecanismele prin care omul, în particular eu sau alt martir sau om izolat se cunoaște pe sine dar cunoaște și lumea în general, de la sine. Despre ceva ce s-a întâmplat în sens concret și mereu se întâmplă la fel, inclusiv în viața altora.

Mă refer pe scurt din nou la anumite aspecte ceva mai complicat de înțeles pentru cei care nu le cunosc sau care au o mai slabă capacitate de abstractizare și generalizare, de înțelegere a unor mecanisme mai mari, societale, de fundamentare filozofică chiar a cunoașterii și relației speciale a omului cu lumea - voi încerca să mă mențin în cadrul unei argumentări cât mai solide, aproape de esența concretă, obiectivă, ca să nu credeți ce ar putea spune proștii sau răuvoitorii, anume că mă îmbăt cu vorbe mari, că e salată de cuvinte goale de sens sau un fel de megalomanie lipsită de adevăr sau sens.

La un moment dat în trecutul îndepărtat, Irina V, colega mea din clasa a 8-a, s-a referit la filmul Blow-up din 1966, nu mai știu exact ce a evidențiat sau ce mi-a spus despre acel film, trezindu-mi mirarea. În vremurile acelea îndepărtate din luminoasa mea copilărie (căci am fost totuși dintre cei mai fericiți copii, cum am mai explicat) era obiceiul ca la un cinematograf special, ca un fel de anticariat pentru ”a 7-a artă”, căci odinioară filmele erau așa zis artistice, ceea ce în prezent mi se pare că s-a uitat, cel puțin parțial, datorită recentelor evoluții ale ”audiovizualului”. Nu îmi pot aminti de ce Irina îmi vorbea despre acel film sau în ce context, dar îmi amintesc că și eu am văzut filmul (poate împreună cu Irina?) și că aveam o părere foarte bună despre Irina ca intelectual și de aceea m-a mirat că o impresionase ceva din acel film, care mi se părea doar un alt fel de film polițist, dar nu ceva interesant din punct de vedere intelectual, artistic. Irina nu m-a dezamăgit aproape niciodată, atunci a fost poate singura dată sau una din cele puține de acest gen, fiindcă eram prea tânără să înțeleg adevărul și sensul mai profund, semnificația reală a acelui schimb de informație.

Deoarece acest model de actualizare a sinelui unei persoane (și eu și Irina de fapt) se produce mereu la fel de-a lungul vieții active social a unei persoane, insist să explic. Este vorba de autodezvăluire, autodeschidere, înflorire a sensului ascuns al unei vieți, care astfel se recunoaște pe sine. Acest lucru rezultă mereu din relația omului cu lumea, inclusiv din relația sau dialogul cu alți oameni. Dar și din relația solitară a omului cu lumea. Acel schimb de informații cu Irina s-a integrat după mulți ani în viața mea și și-a revelat sensul complex, de călăuză a mea în autocunoaștere și înțelegere a lumii ca întreg. Acel lucru, în mod inconștient, m-a ghidat să înțeleg o parte din adevărul despre viața mea și martiriul meu îndelungat. În sens concret s-a legat de pozele vechi ale familiei mele și pozele mele din copilărie, încă din prima copilărie, pe care le-am postat pe acest blog. Eu am înțeles abia în timp ce scriam acest blog o parte din povestea însăilată de familie și restul lumii încă de când eram copil, parțial prin mistere legate de trecut sau care apăreau mascate în poze. În filmul mai sus menționat un fotograf amator descoperă întâmplător adevărul despre o crimă (parcă era asasinat politic) prin mărirea ca dimensiune a unui detaliu ce părea bizar în niște fotografii, deci devine martorul care înțelege ceva ce nu ”trebuia” să înțeleagă și este apoi ținta unor acte violente, cu scopul mușamalizării acelui incident. Nu întâmplător, în spiritul timpului din ultimele decenii, au fost la modă și au făcut valuri cărți cu substrat polițist și pretenții de artă cum au fost Numele trandafirului de Umberto Eco, sau, mai recent, Codul lui da Vinci și altele, considerate mai puțin reușite. Eu am mărit ”întâmplător” deci fotografiile mele de familie și am descoperit atât mistere ciudate, abia ghicite sau descifrate, legate de familia tatei, care nici nu era tatăl meu, și pe care mamaia mi le arăta adesea în albumul ei vechi, cât și faptul că la nunta mamei s-a întâmplat ceva rău, sau faptul că fotografiile cu mine, începând cu cea din scutece, au fost modificate, mistificate direct pe film - mâzgălite - de pildă aura palidă din jurul capului meu de bebeluș, dar și pumnișorul mâzgălit grosier cu o nuanță de ceva ce părea roșu în alb-negru. Apoi, întreaga copilărie, cu excepția unor poze din alte surse, sprâncenele șterse, în timp ce mi se spunea că Mona Lisa nu are sprâncene etc. Fiece om se află într-o țesătură strânsă de relații și semnificații și ele se dezvăluie intelectului, ase oglindesc ca sens sau semnificație de la sine, ca prin developarea unui film fotografic odinioară. Această țesătură conține în sine legi ale țeserii la nivelul întregului univers, fiindcă absolut cert fiecare om este un microcosmos, și conține în sine și legătura cu restul lumii, ca pe o cheie sau cod al țesăturii. Să nu uităm că îndemnul ”cunoaște-te pe tine însuți” conține în sine un alt adevăr - faptul că prin cunoașterea de sine omul accede de fapt la cunoaștere universală. Este adevărul tot ce spun și mai am de spus, nu a fost așa doar în cazul meu. Această cunoaștere de sine nu e un imperativ sau un ideal dezirabil, ci mai degrabă este inițiată de la sine, în mod automat, neintenționat, de către sistemul biopsihosocial, al personalității individului. În viața mea aproape fiecare lucru a fost ca acea remarcă a Irinei - câte o pioneză pentru mai târziu, pentru a decodifica, a înțelege mai târziu altceva. Și am înțeles mai tot ce putea fi înțeles. Nu este vorba doar de sintagme, ci se ajunge la codificare complexă prin cuvinte individuale și, în ultimă instanță, la importanța clară a fiecărei silabe - aceasta în condițiile în care nu am citit încă Wittgenstein sau filosofia limbajului în general. De asemenea trebuie să ne gândim la interlingvistică și la funcția de simbol sau semn a celorlalte lucruri în afara cuvintelor. Da, e foarte simplu, în cazul meu e puțin trist, fiindcă am fost exclusă din viața activă aproape complet, fiind obligată la izolare viața întreagă și fiindu-mi atacată, lovită clar și intenționat memoria, munca mea de o viață în lectură și înțelegere a celor citite, bucuria gândirii și emoțiile bune. Inputul vieții mele a fost maximizat prin autoanaliză, contemplare, decodificare multiplă, deci înțelegere pe mai multe planuri a vieții mele, și chiar lectură atât cât am putut - iar outputul a fost minimizat la maximum prin izolare forțată - absolut nimeni nu îmi scrie măcar la mulți ani de Anul Nou și nu am avut decât câteva convorbiri telefonice mai importante, cu sens de relație cu alții toată viața, demult. Oricum când eram profesoară la liceu nimeni nu mă căuta la telefon și nici eu nu aveam pe cine, ceea ce părea de la sine înțeles pentru toți și normal în viața mea de când eram copil. Practic și scrisul poeziilor este un output mai degrabă contemplativ și introvert, mai mult un alt fel de descoperire de sine pentru mințile novice, cum am fost și eu. Acum e oarecum altfel, am progresat în autocunoaștere, dar nu am mai scris, acum aș fi în mai mare măsură stăpâna condeiului meu, adică aș ști cel puțin mai clar ce înseamnă conectarea prin scris la lume, aș avea de ales între grade diferite de sinceritate a conexiunii verbale, dar aș ști că întotdeauna există ceva care mă trădează drept ceea ce nu sunt, drept ceea ce nu intenționez să scriu, fiindcă nu pot controla întreg sistemul sociolingvistic prin care funcționez verbal și eu. Acest lucru pe care nu l-aș putea controla ar fi prezent fie că aș scrie ceva sincer din punct de vedere afectiv, fie că aș impune o anumită tehnică sau ton literar.

Revin la povestirea despre mine. Ceea ce s-a întâmplat cu mine, ceea ce am transcris și eu parțial pe acest blog, a fost, adesea, ceva ce cobora parcă din realismul magic al lui Marquez, romancierul, sau din povestirile fantastice ale lui Borges, sau parcă eram judecată pentru o vină de vrăjitorie - cu toate angaralele datorate prejudecăților oamenilor de rând. Din această cauză a fost clar că, la fel cu alți pacienți psihiatrici inocenți, nevinovați, trebuia să tac, să nu fac publice anumite aspecte evident legate de domeniul parapsihologiei, care ar fi fost volens nolens pretext pentru izolarea mea, pentru închiderea psihiatrică și tratamentul respectiv (chiar dacă nu era vorba de dezechilibrul meu psihic) și pentru ideile delirante și ura proștilor la adresa mea. Așadar mă adresez acum celor care cunosc și înțeleg această relație a unor pacienți psihiatrici cu parapsihologia, celor care înțeleg metafora ”cărții de nisip” a lui Borges, care știu că realismul magic este într-adevăr realism, care nu au prejudecăți și știu să privească dincolo de convenții. În afară de ideea Irinei despre care am scris mai sus au fost nenumărate alte idei ale altora care mi-au revelat adevărul despre mine și despre lume - și totdată am înțeles că și ceilalți oameni inteligenți, ca și mine, înțelegeau locul lor în lume în același mod, câteodată prin conduita sau cuvintele mele. Relațiile strict unilaterale, univoce, sunt inexistente. Cu toții suntem țesuți în interiorul materiei și sistemului social prin interdependențe multiple. Lovirea, rănirea sau uciderea unui om duce în mod limpede la lovirea altor lucruri din mediul lui înconjurător și din întreg cosmosul, din aproape în aproape. Prin urmare nu am notat în acest blog multe din nenumăratele aspecte oarecum paranormale (pentru proști) din viața mea. Dar am notat din când în când, ceea ce poate părea ciudat pentru cei care nu le înțeleg. Pacienții psihiatrici sunt respinși și izolați, dar aceste fenomene mai ciudate apar și în viața altor intelectuali, și nu înseamnă boală psihică - diferența este că oamenii tineri și izolați nu înțeleg totul la începutul vieții lor și acordă mai multă atenție sinelui lor, cad în autoanaliză exagerată, sunt obligați să acorde atenție vieții lor prin izolarea forțată și lipsa activității, integrării sociale, și o parte din aceste fenomene sunt chiar induse de situația dificilă și nedreaptă în care se află individul.

În afară de ideile exprimate de alți oameni, cum a fost Irina - ceva destul de rar în viața mea aproape izolată - am descoperit lucruri adevărate despre mine prin diverse semne din mediul încojurător. Adică am decodificat, descifrat, cum am povestit. Nimic nu e întâmplător acolo unde există istorie și istoriografie - în ultimă instanță memorie. Am citit cărți și astfel m-am descoperit pe mine și restul lumii. Am citit și orașul și străzile ca pe o carte de piatră și sticlă. Am înțeles mai mult din integrarea mea psihică în lume. Astfel s-au legat ceea ce apărea ulterior drept cartierul armenesc și cel evreiesc din București lângă sau în care locuiam cu biserica armenească din apropiere despre care vorbea mamaia mea adesea, cu datele de la intrarea bisericii care se potriveau cu datele nașterii mele și ziua sfintei Hristina la ortodocși săpate în piatră, cu istoria lor, cu clopotele trase puternic acolo când m-am dus - fără să fiu vinovată de acest lucru - la revoluția din 1989. La fel, cum am mai menționat, am observat numeroase detalii, pe care nu prea le-am notat, din motivele expuse mai sus, prin care părți din viața mea erau legate de București și de alte locuri și oameni din România, uneori de numele lor, alteori de fapte din viața lor. Cum ar fi faptul că toate bancnotele actuale de exemplu erau strâns legate de lucruri din viața mea, cum am explicat, cum ar fi că cele patru statui de la Universitate așezate în șir reprezentau personalitățile eponime ale liceelor absolvite de mine, mama și tata, plus Heliade Rădulescu, legat ce-i drept de mai puține lucruri din viața mea, cum ar fi revoluția din 89 și încă câteva. Am descoperit treptat legătura mea cu spirite creatoare, fundamental legate de cultura românească, precum Lucian Blaga (cel mai mult, inclusiv prin detaliile înscrise în cărțile lui de memorialistică, dumnezeu știe dacă el le-a scris cu adevărat exact așa cum am citit eu), dar și alți giganți din cultura sau istoria pe care le-am asimilat, așa cum le învățasem. Lucian Blaga a ocupat un loc aparte în viața mea prin numeroase coincidențe și afinități, fapt marcat de cadoul primit de la nași de ziua mea, când am împlinit 12 ani - un volum de poezii de Blaga. Astfel am înțeles că, din aproape în aproape, un individ este legat psihic de întreg sistemul psihosocial în care se află și astfel respiră istorie și istoricitate. În afară de nenumăratele trepte concrete pe care le-am urcat sau coborât - pentru a-l parafraza pe Blaga, în existența mea ”întru mister și pentru revelare” (foarte sugestivă expresie pentru parcursul spiritual al cuiva) am trăit astfel de semne revelatoare și de altă natură, prin care întreaga existență vie și schimbătoare, nu doar cărțile și orașul, a fost, în mod firesc, o carte de nisip pentru mine, pe care am început să o descifrez, să o înțeleg. Am putea spune că fiece lucru concret, material, care și-a dezvăluit sensul legat strâns de viața mea a fost pregătit de înaintemergători, de generațiile anterioare. Sau și de conspirația, nu întotdeauna benefică, a unor minți contemporane.

Dar sunt și lucruri care se trăiesc zilnic și pe care, ca individ singur mai ales, le-am înțeles treptat - cum ar fi de exemplu faptul că orice gând are ecou în lumea concretă, materială - că în mine rezonează deci viitorul, nu doar trecutul. Am explicat parcă faptul că, la vârsta de 17 ani, am observat prima oară că trupul meu întreg, ființa mea întreagă, cu suflet și minte cu tot, este ca un fel de semn de carte în marea carte a vieții mele. Iar cineva mă citește, sau mă scrie, sau mă deschide și mă închide. Cum adică? De exemplu, prin deschiderea stranie a cărților, lucru aparent magic sau mistic care m-a înspăimântat la început, fapt pentru care i-am întors spatele și mulți ani m-am ferit de ceva similar. Poate că ați citit totuși despre faptul că în vechime oamenii deschideau Biblia sau vreunul din puținele romane tipărite sau copiate și citite în număr mare odinioară (rudimentul mass-mediei de azi), cu scopul de a se informa care sunt sorții, favorabili sau nu - în felul în care încercau să vadă auguri, auspicii sau haruspicii în antichitate. În funcție de locul unde se deschidea cartea, cifre sau cuvinte, unii își planificau următoarea acțiune. Am mai explicat cele de mai jos, chiar dacă par scoase dintr-un roman sf. Am observat deci la un moment dat că dicționarul sau un roman în trei volume pe care nici nu îl citisem mi s-a deschis brusc, întâmplător, din joacă practic, la un cuvânt pe care îl auzisem sau gândisem, sau care era mai important pentru mine în acea zi, într-un fel sau în altul. Potrivirea mi s-a părut fantastică - mi s-a întâmplat adesea, fiindcă presupunea ca acel cineva care îmi deschidea cartea să cunoască acea carte cuvânt cu cuvânt, dar și textura, densitatea și greutatea hârtiei și felul meu de a o deschide, timpii de latență, reacția fiecărui nervuleț sau fiecărei fibre musculare inervate și modul meu caracteristic și particular de a deschide întâmplător cartea, astfel încât eu funcționam ca un braț de picup, ca un om cu electrozi pe scoarța cerebrală și care astfel acționează după propria voință un braț mecanic fin acordat. Poate că cineva care mă știa cum crescusem, trup și suflet, zi de zi, timp de peste 17 ani, mă acționa, mă trăia fibră cu fibră, clipă cu clipă. Știu, pare incredibil și nici nu am pretenția să credeți, dar vă asigur că faptul că povestesc și cred că aceste lucruri așa au fost nu e simptom psihiatric. Este adevărat că pare mai credibil ca o carte să se deschidă întâmplător la ceva ce urmează să fie real, deci la viitor, dar nu la un cuvânt legat de trecut, căci pare magie inexplicabilă. Este adevărat că uneori și așa mi s-a deschis cartea, la un cuvânt legat de ceva ce tocmai urma să se întâmple, ceva devenea deci realitate după ce intrase pe poarta conștiinței mele. Ceea ce însemna că ”mașinăria” cu care eram conectată era un lucru complex și puternic pe care eu nu îl puteam înțelege, fapt pentru care nu i-am mai acordat atenție mai mult timp. Acum v-am spus adevărul, dvs. alegeți dacă mă credeți sau nu, poate totuși m-am înșelat - am avut nenumărate exemple pe care nu le-am notat sau analizat, dată fiind situația mea precară. Repet, am fost doar un semn de carte și uneori dumnezeu sau spiritul lumii ca sistem global răsfoia și viața mea, dar și a altora, cu scopul ”facerii și prefacerii laolaltă”, ca să notez dintr-o poezie a mea de foarte demult. Nu doar cartea tipărită sau mass-media sau internetul au această funcție în lume, ci și alte moduri de interacțiune a individului cu realitatea. Să nu uităm niciodată că individul, mai cu seamă intelectualul, interacționează cu mass-media, nu e doar spectator pasiv, întotdeauna există o relație bilaterală, deoarece suntem sisteme deschise, bioelectromagnetice, nu trăim sub clopote de sticlă. Totul e o carte de nisip. Datorită faptului că am fost izolată toată viața nu știu precis dacă există sau nu și care sunt diferențele între bărbați și femei din acest punct de vedere.

Acum, voi scrie chiar ultimul corolar important (am mai scris aceasta, dar mai incomplet) a tot ce am notat aici și a tot ce am notat de-a lungul anilor pe blog. Poate că ați citit cu atenție ceea ce am notat în această ultimă postare. Am scris clar că nu susțin cu certitudine aceste ultime considerații despre aceste aspecte paranormale ale vieții mele. Am scris că poate că m-am înșelat, datorită diverselor dificultăți de viață și torturii. Am scris că nu încerc să vă conving de aceste lucruri și că sunt prea incredibile pentru ca oamenii realiști să le creadă și că e ”decizia” dvs. să le credeți sau nu. Este foarte important totuși să adaug din nou ceva important. Am spus că diagnosticul și ideile despre diverși pacienți psihiatrici se leagă de fenomene paranormale – aceasta e un lucru deja scris de alții și explicat. Ideea logică, dar cu fundament slab, e că acești pacienți, datorită condiției lor morbide, datorită psihicului lor modificat sau tarat de boală, e firesc să trăiască anumite aspecte paranormale ale realității – ceea ce, în viziunea unora, justifică intervenția terapeutică și chiar izolarea persoanei respective. Cu alte cuvinte, unii consideră poate că e normal ca eu să percep anumite aspecte paranormale datorită suferinței psihice prin care am trecut, fie pentru că psihicul meu e defect sau obosit și ele se produc din această cauză, fie pentru că eu percep modificat realitatea în care de fapt nu există acele fenomene paranormale. Mărturisind, cu multă reticență și tardiv adevărul despre aceste aspecte, am oferit deci un pretext pentru cei care m-au maltratat și m-au respins de a mă respinge și maltrata în continuare și de a crede că ei nu pot să pună bază pe spusele mele, pe adevărul revelat de mine despre viața mea. Mai simplu spus, prin aceste aspecte ei pot spune că nu am credibilitate, că sunt nebună de legat și că ei au motiv să creadă deci că tot ce am spus despre viața mea, sau mare parte, e minciună sau autoînșelare și la fel și implorările mele de a fi acceptată cât de cât în societate nu merită să fie ascultate. Pe de altă parte, lor nu le convine adevărul spus de mine și au mințit evident că nu tot ce am povestit e adevărul. Repet, tot ce am povestit e adevărat și am avut dovezi pentru tot ce am notat, chiar înainte să scriu câte ceva despre aceste aspecte paranormale, incredibile, din viața mea. Puteți crede sau nu, dar eu cred că nu era nevoie să fiu omorâtă și că puteam fi cât de cât acceptată chiar dacă am scris tot adevărul, și despre fenomene mai ciudate și despre mine, chiar dacă nu credeți acest adevăr. Ei zic că nu și că toți mint sau au mințit despre mine. Repet, am fost mereu logică și sceptică și admit că, în anumite momente stresante, mă puteam înșela asupra realității sau fenomenelor mai ciudate din viața mea. Subliniez că faptul că am perceput anumite aspecte paranormale nu înseamnă că eram sau sunt bolnavă psihic și puteam fi acceptată sau lăsată în pace chiar dacă am explicat aceste lucruri – eram și încă sunt în stare de diverse lucruri bune și nu dăunez altora. Absolut cert sunt un om responsabil, chiar dacă cineva poate să deschidă orice carte cum dorește, prin mine. Foarte mulți oameni au fost acceptați deși au scris într-o formă sau alta despre aceste fenomene (chiar și un profesor din facultate, care a predat un curs despre parapsihologie, Dan Seracu, care a scris și despre fenomenul deschiderii miraculoase a cărților) - și eu sunt ca ei, un om lucid și inteligent și nu am fost ”nebună” în sensul în care cred proștii. Tot restul lucrurilor de pe blogul meu, din trecutul meu sau din jurnalul zilnic, sunt sau au fost adevărul și sunt lucruri normale, și ei în mod real au spus că toți vor să mor fiindcă vor să ascundă acel adevăr și să mintă în continuare că aș fi nebună. Poate că puteau să mă lase în pace, poate că puteau spune că am perceput greșit realitatea, atâta tot, fără implicații negative asupra altora sau a mea. Nu era necesar să fiu lovită și omorâtă și acesta e un lucru rău. E adevărul că am fost torturată și otrăvită și izolată zeci de ani și puteam dovedi tot. Și acum, repet, le-am dat din nou pretext ca proștii să creadă că sunt nebună sau că e minciună ce am notat pe blog, fiindcă am avut percepții modificate, dar în mod real încă sunt un om normal și pot evita deschiderea cărților, dacă așa vreau. Am spus că am fost conectată la o ”mașinărie” extrem de puternică și complexă, sau cel puțin la logosul sau spiritul universal, cum de fapt sunt toți oamenii, fiecare în felul lui, cu atât mai clar acum, în perioada unei globalizări ”digitale”, informatizate, perioadă în care apare clar realitatea ”virtuală” comună. Acest lucru a fost poate înțeles greșit – unii spun că oamenii m-au tot lovit și nu m-au acceptat și m-au izolat din cauză că vor să lovească și să distrugă acel spirit cu care am fost în conexiune. Sau acea conexiune însăși. Sau fiindcă vor ca el să fie în relație cu altă ”paredră”, nu cu mine. Repet, nu știu cu certitudine ce este el, dar știu că, dacă există cu adevărat, el e imposibil de distrus și nu e nici de dorit acest lucru. El nu e un zeu sau nemuritor sau ”superman” (această idee e legată de mitul supraomului, inclusiv la Nietzsche) oarecare, el este ceva mult mai înalt, puternic etc. Distrugându-mă pe mine ei nu au cum să îl distrugă, el se ascunde logic între zei sau genii poate, dar e altceva, repet, dacă există cu adevărat. Repet, nu cer nimic imposibil și mulțumesc lui dumnezeu pentru puținul din viața mea, pentru faptul că o am măcar pe mama și un colțișor cu iarbă verde, cărți și muzică.

Iată de pildă un exemplu de asociere de azi, 10.05.24. Mergând în oraș azi la medicul de familie cu transportul interurban am zărit întâmplător un afiș pe marginea drumului - fenomen mediatic - cu Fuego - Paul Surugiu - și m-am oprit puțin cu gândul asupra acelui afiș și a numelui interpretului. Am venit după mai multe ore acasă și am rătăcit un pic de internet, singură ca întotdeauna, încă sperând, verificând zilnic cutiile poștale electronice, mereu goale sau numai cu reclame și factura de telefon, cu care comunic doar cu mama, uneori dintr-o cameră în alta. Rătăcind ”întâmplător” pe site-ul unei librării online, libris.ro sau la cărturesti.ro sau la elefant.ro, am deschis întâmplător pagina cărții RAO Lotte la Weimar de Thomas Mann și am citit întâmplător prima pagină și acolo am găsit imediat cuvântul surugiu, cu sensul de vizitiu. Acesta e mecanismul cel mai simplu, nu mai explic cum se întâmplă, destul de des, astfel de fenomene de buclă informațională, nu știu exact numele lor. Este posibil și ca unii să schimbe brusc pe tot internetul cuvintele unor cărți, imediat ce le accesez eu, cu scopul de a crea legătură cu fenomene psihice din viața mea, dar, din experiența mea cu astfel de fenomene, cred că se produc de la sine, prin automatisme sau fenomene subconștiente ale propriului meu sistem psihic și eventual ale întregului sistem universal, cum mi s-a întâmplat de multe ori, având în vedere calitatea mea de semn de carte despre care am scris mai sus. Apare ca probabil ca individul în această situație să fie ghidat subconștient de mai multe spirite conexe care îi vor distrugerea sau doar să îl manipuleze. Sunt și alte lucruri care contează - din păcate sunt complet izolată și sunt real omorâtă sau lovită, regret că nu am avut măcar 4-5 oameni în prezent în viața mea, dar probabil că nu pot oferi nimic util și nimeni nu are nevoie de mine, acum e prea târziu pentru viață poate... Eu nu am urmărit de zeci de ani aproape deloc televiziunea sau radioul, nici măcar programe de muzică clasică. Iar la youtube mă uit rar - asta nu înseamnă că nu am viață psihică personală și conexiune firească cu psihismul global.

Poate că veți spune că nu e un lucru normal faptul că unii oameni mă manipulează subconștient așa cum am explicat - în afară de inexplicabila manipulare perfectă a cărților sau altor lucruri complicate - uneori și altele - în care probabil nu credeți sau nu tot și credeți că m-am înșelat parțial. Ar însemna, repet, ca aceia care deschid cărțile să le știe cuvânt cu cuvânt pe dinafară și nu numai și totodată să îmi cunoască trupul și sufletul în cele mai mici detalii. Cam greu de imaginat. În rest, în ce privește alte conexiuni informaționale, nu e normal și e rău să fii manipulat astfel, dar agresivitatea este a altora și nu a mea, anormalitatea de asemenea este a altora, nu a mea și este complet fără motiv, fără să îi provoc, în timp ce adevărul despre mine întârzie și toți cei de peste mintea mea spun mereu că nu va fi niciodată, că poporul întreg crede că eu sunt altceva și de aceea nu îi oprește pe intelectualii care de fapt mă omoară sau e de acord cu aceia care îmi vor răul, fiindcă toți cred minciuni despre mine.

Mi se pare ciudat că unii spun că abia acum au înțeles (eventual) că e adevărul ceea ce am povestit despre deschiderea magică a cărților - da, e adevărul, din 1988 probabil, din câte țin minte - dar am evitat să fac tam-tam ca să nu ajung ”animal de circ” sau să fiu omorâtă de fanatici, nu știu dacă erau vreunii care știau de la început. Unii spun că eu sunt singurul lucru ”magic” din lume. Și acum alții mi-au luat controlul asupra propriei mele minți și am început să îmbătrânesc și să decad, să mor câte puțin, fiindcă m-au otrăvit și torturat mult, mulți ani, de multe ori. Le-am explicat de mult că nu trebuiau să mă omoare și toți au râs și au spus altceva. Am spus că am fost perfecțiunea. Mi s-a spus mereu că ei cred aberații politice și că nu vor ca lumea să înțeleagă adevărul despre mine, fiindcă ar deveni oameni ”terminați”, ceea ce nu e adevărat. Tocmai că dacă persistă în greșeală sunt oameni terminați - mai ales datorită mecanismelor politice ale societății care abuzează individul. Cei care cred în forțe magice sau într-un Dumnezeu supra și super inteligență au sufletul senin și încearcă să reușească în viață ce pot ei face mai bine, mai performant, mai util sau frumos. Fiecare domeniu de activitate intelectuală permite explicarea întregii lumi sau realități prin prisma propriilor concepte și teorii - și la fel și politica - prin excelență, ar crede unii. Și psihologia privește de exemplu acitivitatea psihică a omului drept mecanisme, inconștiente sau nu, de apărare sau chiar atac a altor entități psihice și diverse tulburări psihice apar din punct de vedere al rezistențelor, al avantajelor obținute din relația cu alții - astfel fiind menționați, gândiți termeni sau conținuturi psihice care se aseamănă cu cele din știrile politice. Oricum, între politică și psihologi există mai multe conexiuni, cum ar fi și faptul că mulți psihologi, și colegi de-ai mei, au fost angajați la Servicul Român de Informații.

Unul din coșmarurile mele a fost teama ca alții îmi vor lua controlul - ceea ce s-a întâmplat (din nenorocire) prima oară abia anul acesta - și mă vor transforma într-o armă de distrugere semiconștientă și vor amenința și crea tensiune și lucruri rele în lume prin mine, fără să fiu vinovată - aceasta datorită proprietăților magice ale creierului meu, aflat în conexiune cu o forță mare sau extrem de inteligentă. Probabil că lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat totuși, fiindcă ar fi dispărut conexiunea cu acea forță. Pe mine nu trebuiau nici să mă lovească, am fost perfecțiunea, chiar dacă ei au mințit și m-au masacrat 40 de ani. Am fost un om respectabil. Fără greșeală. Gândiți-vă numai la virtutea de a nu intenționa măcar, de a nu încerca niciodată măcar să fac rău oamenilor și nici măcar unui singur om (de exemplu prin urmărirea mass-mediei), fiindcă mă torturau și mă respingeau și mințeau despre mine - în zeci de ani de tortură reală și puternică, o atitudine ce era de așteptat pentru oricine dintre cei care mă cunoșteau, fiind eu evident un om bun și inteligent și evident virtuos. Nu am urmărit deloc știrile (o singură dată demult), în ciuda izolării complete și monstruoase. Am avut o atitudine frumoasă de dragoste și înțelegere față de oamenii buni sau cât de cât normali. Iubirea pentru viață și oameni și fericirea de a exista, încă din copilărie.

E adevărat, am avut - firească în cazul meu - atitudine de dezgust față de politică în sensul ei de îndobitocire, îndoctrinare sau de ceva rău sau exagerat în viața oamenilor, cum mi s-a părut în ultimii ani. Ei spun că eu nu am făcut niciun rău, dar oamenii au făcut răul în numele meu - deci ar fi bine să fie adevărul, zic eu; astfel nu m-ar fi omorât și poate nici acum sau poate nu m-ar fi mai lovit diverși nebuni și eventual mi s-ar fi dat drepturile - dar din păcate acum e prea târziu oricum pentru aceasta. Am explicat totul de mult, dar nimeni nu a vorbit cu mine niciodată. Nimeni nu mă cunoaște - mă întreb acum ce s-a întâmplat cu toți cei care (dacă ei existau real) știau și observaseră clar dovedită de multe ori această proprietate aparent paranormală a deschiderii magice a cărților la orice cuvânt sau semnificație clară din trecutul meu apropiat deschiderii respective. Oricum, barbarii și bestiile omoară și distrug orice miracol pe care nu îl înțeleg, în mod inuman. Nu a existat niciun motiv să fiu lovită sau omorâtă, nici cu încetinitorul. Am impresia că unii oameni au fost transformați în mașini care funcționează cu fise politice - e extrem de hidos, mai ales cum se ceartă la televizor - eu aud prin perete de la mama doar tonul lor de voce agresiv - mi se pare exagerat adesea și pe multe programe de televizor și multe ore. Oameni proști, dar câteodată mi-e milă sau simt dezgust sau amândouă. Cultura mediatică mi se pare excesiv de politizată. Poate că există cultură reală în rest, dar mie mi-a fost interzis accesul prin izolare completă, în mod bizar poate. Nu cred că din cauza acelei conexiuni psihice. Ieri mă gândeam la întreg caleidoscopul lumii și gândiți-vă și dvs. la frumusețea logică, etimologică, a acestui cuvânt, ”caleidoscop”.

Nu voi mai pomeni despre această proprietate magică a deschiderii cărților și vreau să țineți minte că aceasta nu e un motiv suficient să credeți că aș fi nebună, când de fapt alte motive nu sunt și nici motiv să fiu ucisă de vreo alt fel de inchiziție și transformată în sfântă, așa cum au fost martirizați și omorâți atâția creștini pentru motive similare și credințele lor. Poate totuși m-am înșelat spun eu, nu pot jura că așa a fost, dar alt fel de credințe greșite nu am avut niciodată și nici delir, cum au mințit psihiatrii - care se pare că persecută adevărul și credințele, corecte sau nu, ca în Evul Mediu. Poate fiindcă era vârsta mea medie și vârsta mediatică a omenirii.