agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-07-05 | | Nu mă mai doare de foarte mult timp lucru ăsta. Dacă am învățat ceva despre moarte este că numai noi, cei care rămânem în viață, suntem conștienți de ea. Cei care se duc nu cred că au habar ce s-a întâmplat. Ei cred că trăiesc în continuare ca și cum te-ai muta într-o altă țară sau ți-ai găsit un loc de muncă nou unde îți faci alți prieteni, alte obiceiuri și ai alte locuri comune. Mă doare pentru că eu am uitat. Ca atunci când visezi că te prăbușești în gol și nu te poți opri, apoi te trezești ușurat că totul a fost doar un vis. Că nu ai fost tu. La fel cum există momente în care iei totul așa cum vine, așa cum crezi că ți se cuvine și te trezești dintr-odată bătrân întrebându-te dacă asta visai să ajungi când erai mic. Nu mai doare că nu mai e. Mă doare în schimb că uit tot mai des. Că nu mai am decât imagini neclare și senzații vagi de parcă aș participa la o reconstituire în calitate de martor și aș spune cu jumătate de gură: da, parcă așa s-a întâmplat. Aș vrea să-mi amintesc despre ce am vorbit în noaptea aceea, în barul din podul gării. Nu știu dacă ar schimba cu ceva. La fel cum nu știu dacă am da mai multă importanță lucrurilor dacă am crede că ele nu se vor mai repeta. În schimb nu am decât senzații. Gara aceea imensă în care te simți ca-n ugerul unei vaci și mirosul sacoșelor de rafie în care-și căra hainele să i le spele maică-sa acasă. Pentru că în cele două zile pe săptămână când aveam apă caldă în cămin, rareori îl vedeai că spală șosete la mână. Geaca lui roșie și bufantă pe care o purtam cu rândul când mergeam să agățăm fete în Club 33. Scrâșnetul baionetei care intra în ușă, când făceam concursuri de aruncat cuțite în ușa căminului. Nu mă mai doare că nu mai e. În fond nici nu știu dacă ne-a durut vreodată cu adevărat. Poate că suntem invidioși pentru că noi încă mai căutăm, încă mai devenim, în vreme ce alții sunt deja tot ce ar fi trebuit să fie. N-am înțeles niciodată dorința asta morbidă și stupidă de a ne reîntâlni periodic, noi cei care am rămas în viață, pentru a ne demonstra unii altora ce am reușit să devenim. Ca și cum ne-am scrie unii altora necrologul: ăla lucrează nu știu unde, aia are nu știu câți copii, ăla a fost peste tot. Apoi ne îngropăm în apartamentele noastre certificate termic, cu tot cu nevastă și cal. Poate că, în fond, asta înseamnă să fii om și atunci am eu așteptări prea mari. La fel cum nu voi înțelege niciodată expresii de genul să-i fie țărâna ușoară ori să se odihnească în pace. Pentru numele lui Dumnezeu! Arătați-mi un om care știe cât e de grea țărâna asta. Să cuantifice greutatea asta în kilograme sau să compare forța ei cu ceva. Cu mușcătura unui crocodil de exemplu. Sau arătați-mi un om care se odihnește în pace. Poate sunt bătut în cap dar eu ori mă odihnesc apoi continui ce am început, ori fac pace și-o iau de la capăt.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate