Într-o seară târzie, când stelele încep să se răspândească pe cerul adânc și misterioase umbre se întind dincolo de orizont, boemii locului se întâlnesc pentru a se tocmi la taifas. Nu e vorba de un schimb obișnuit de cuvinte; este o discuție ce pare să sfideze timpul, o conversație care se întinde pe durata unei sută de ani. Cuvintele lor se răsucesc în aerul răcoros al nopții, ca niște frunze purtate de vânt. Vorbesc despre vremuri demult apuse, despre visuri neîmplinite și speranțe uitate, frazele ca o punte între două lumi, între trecutul plin de amintiri și prezentul plin de dorințe. Suspansul plutește în aer, o prezență aproape palpabilă, care adaugă o adâncime misterioasă conversației lor. Tăcerea dintre cuvinte este la fel de importantă ca și vorbele rostite, o pauză plină de înțeles, unde se ascund întrebări nespuse și visuri neterminate. Sub lumina palidă a lunii, fiecare cuvânt rostit poartă cu sine povara și bucuria unui prezent împărtășit. În această discuție eternă, că își împărtășesc viețile, dar își trăiesc și unii altora emoțiile, transformând fiecare tăcere în parte a unei povești nesfârșite. Așa cum noaptea lor continuă să se dezvolte, plină de profunzime și căldură. În final, boiemii își alină dorințele și își răspund la întrebări și își găsesc o formă de pace, un loc unde trecutul și prezentul se întâlnesc într-o armonie …sub privirea eternă a cerului!

caleidoscop –
la capătul privirii
cerul înstelat