Ne-am dus purtați prin noapte
Și vorbind numai în șoapte
Spre-un cimitir uitat de lume
Pe cruci nu se mai vedeau nume.

Și liniștea-i morbidă de-un țipăt a fost ruptă
De-un suflet damnat ce se luptă
Între flăcări, iad, moarte și viață
De care mai sta prins c-un fir de ață.

Ecouri din tenebre se-auzeau lângă noi
Și eram triști și eram goi.
Un corb cu ciocul plin de sânge
Urla, în vale, parcă ar plânge.

Și-ntr-un vaiet clocotind
Mii de lumânări se-aprind.
O biserică părăsită ne-așteaptă.
Ne cheamă-ntr-o ultimă șoaptă.

Mergem spre ea și ne cheamă...
Suntem oaspeții ei de seamă.
Așează-mă pe-un altar pângărit,
Peste sângele celor ce-au murit!

Ucide-mă-ntr-o rază și păstrează,
Într-o umbră ce veșnic sângerează,
Þipătul meu și imaginea morții
Și trage zăvorul porții!

Izbește-mi pumnalul de piept
Și privește-mă-n ochi drept!
Lasă pe lespezi să-mi curgă
Șiroaie iubirea-mi profundă!...

Nu plânge, iubite, și nu-ți fie teamă!
Ascultă!... e moartea, ne cheamă...
Sărută-mă și mori cu mine,
Acoperă-mă, unește-mă, cu tine!

Și clopotul va bate a jale...
Vor lăcrima și corbii în vale.
Nu plânge, iubite! Nu-ți fie teamă!
Ascultă cum moartea mă cheamă...