Ea îl privea dureros de cald. Privirea îi era umedă de lacrimi necăzute și îl mângâia în gândul ei cu fiecare clipire suavă și rară. Nici să clipească nu ar fi vrut...îi era teamă să nu îl strângă între pleoape și apoi să-l facă să dispară. Ochii ei căprui, minunați si plini de iubire îl implorau în tăcere să rămână, iar el nici măcar nu o privea!
Cu gesturi aproape stângace și copilărești își strângea fiecare sentiment în valiza de regrete și dute-vino ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat...ca și când la el stăteau toate biletele de călător speculant de sentimente.
Femeia se ridică încet, îi luă mâna și i-o sărută zâmbind. Îl privi galeș și își plimbă mâinile pe chipul lui visător, îl sărută apoi încet și apăsat pe frunte, pe ochii, pe obraji, pe bărbie, pe gură și cu un gest aproape disperat se aplecă asupra valizei și îi puse în ea ultimul sentiment rămas aruncat pe pat ... toată dragostea ei.
Părea un accesoriu mai mult inutil, dar ea vroia să îl pună și acela...poate cândva îi va folosi în viață să știe că dragostea ei era acolo.
Totul era ireal de dureros, iar tăcerea lui era plină de amintirile unor zâmbete dintr-o citronadă aproape acră.
Ea se simțea ca și când ar fi știut că urmează o catastrofă și nu putea face nimic care să-i zdruncine lumea de visător...îi zâmbea doar printre lacrimi, vroia să îl simtă sub palma invizibilă a sufletului și să știe că este acolo...încă, vroia doar să îl mângîie și să îl închidă între porțile calde și sincere ale iubirii ei mature și frumoase, dar,...nu,...ea trebuia să îl lase să plece!
Trenul se auzea șuierând în gara sentimentelor spulberate, iar peronul rânjea aproape demonic sub talpa sufletului ei care sângera la fiecare pas ce o apropia mai mult de despărțire.
Se opri..., iar el pentru prima dată tresări privind-o. Întinse mâna către ea și nici aici nu putea să nu fie egoist...o sărută apăsat și iubitor...aproape cu regret în timp ce ăși opri un geamăt pe fruntea ei. O strânse la piept cu putere și o alintă drăgăstos.
Sufletul ei începu să urle în timp ce el o ucidea pentru ultma dată. Vru să îl prindă de mână...să i-o pună pe inima ei, dar se opri privindu-l...nu putea să îl rănească, nu vroia să îl rănească...știa că oricum el nu ar fi rămas pentru multă vreme. Dacă ar fi iubit-o cu adevărat ar fi rămas să lupte pentru sufletul ei, dar așa ar fi rămas doar în chirie pentru încă un timp...ar fi ucis-o de atâtea ori încât până la urmă și ea ar fi învățat cu adevărat să moară.
Și trenul se auzea din ce în ce mai aproape. Șuierul prelung ca un urlet disperat ce agoniza era tot mai strident în urechile inimii ei ce își dorea să se oprească în timp ce ea nu putea face nimic decât să aștepte clipa în care îl va lăsa de mână.
Își simțea și ultima celulă din corpul ce îi urla de durere și ar fi vrut să cadă în genunchi în fața vieții, dar nu auzea altceva decât un țipăt sfâșietor, o fanfară de bătăi disperate ce strigau mereu "iubitul meu te iubesc", un șuvoi de lacrimi...toate o năpădeau, vroiau să iasă și să urle, să țipe răvășind-o în mii de particule, să moară, să agonizeze, să rămână inerte și să uite să simtă !
Era ca și când murise și vroia să uite că se poate muri, că există durere, zâmbet...vroia doar să uite că mai există...vroia să își rupă sufletul care îi sfâșia respirația...vroia să își coase buzele...să își picteze în negru privirea...să își arunce auzul de pereții vieții surde la durerea ei...să își strângă inima de gât și să....moară!
Se întoarse către el pentru ultima oară. Zâmbi și îi aranjă grijulie inima la locul ei...i-o pansă și i-o sărută...apoi se ascunse în spatele ochilor lui să poată lua din ei puterea de a rămâne măcar în picioare...să ia frumusețea lor și să învețe să nu o uite vreodată.
Vroia să se spulbere de durerea ochilor lui, a buzelor pe care nu le va mai săruta, a sufletului căruia nu îi va mai putea cânta la vioara iubirii ei melodiile cântărețului orb..., a mângâierii lui care o făcuse să se simtă invincibilă și minunată, dar de dragul lui îl ajută să urce în tren și îi intinse valiza de sentimente.
Mâna i se încleștă câteva clipe pe mânerul iubirii...inima începu să îi bată tare, tare…a urlat în ea pentru ea și s-a oprit o dată cu timpul.
Atunci, acolo…ea învățase să moară prima dată!
El o privi încețoșat, iar ea respiră încet și înghițind utlimul geamăt își descleștă mâna de pe valiză. I-o lăsă lui cu tot ce însemna ea!
Mâna lui îi atinse chipul, iar lacrima îi mulțumi. Ea a înțeles pentru prima dată că el într-adevăr trebuia să plece!
Privindu-l deja urcat în trenul care nu se mai întoarcea, totul în ea începea să se răzvrătească...
Divinitatea murise câteva clipe..nu mai vroia să simtă, dar amintirea ochilor lui calzi, a glasului său atât de dulce, a sufletului lui mult mai mult decât drag ei...a tras alarma trenului pentru ultima oară, atât cât ea să-l mai poată săruta o dată pentru tot restul vieții.
Dacă alarma nu ar fi oprit pentru o clipă amintirea... nu ar fi putut să îl lase să plece pentru totdeauna!
Trenul porni...roțile lui păreau că trec peste ea afundând-o într-un gol fără ieșire...scârțâitul lor îi smulgea bucăți de suflet asemeni unor vulturi vulpavi..., iar ea ridică mâna pentru ultima oară fluturând din batistă.
El se îndepărta din viața ei fără să se audă...ca o fantasmă...lăsând în urmă doar pașii sufletului ei înfipți în asfaltul vieții care o strângea de gât hohotind satisfăcută.
Cât ar fi vrut să urle!
Cât ar fi vrut să îl poată opri!
Dar..., îl iubea prea mult să nu îl lase să plece...!
Ea va rămâne doar cu privirea lui surâzândă, cu florile de primăvară așezate pe părul ei de mătase, cu sărutările tinere și îmbrățișările din amurg..., cu:

" - Până unde mă iubești tu Radule?" și ecoul atât de drag ei:
" - Până aici! - și mâna ei sărutată de buzele lui frumoase și calde îi atingeau pieptul în care inima bătea cu atâta putere de parcă ar fi dat să iasă. Până aici...adânc în inima mea...mereu!".

………………………………………………

Au trecut opt ani!
Ea în timp ce petrece alte zâmbete încă îl mai așteaptă.
Trenurile încă îi mai adâncesc rănile din inimă și ochii umezi și tineri îl mai caută printre călătorii care coboară. Dar…, Radu al ei nu a coborât niciodată!
Doar anii au coborât pe rând în viața ei. Serbezi și goi.
Și-l amintea și acum după atâta vreme!
Un zâmbet alb și larg, o gură perfectă, un ten cafeniu și doi ochi verzi. Era imoral de frumos! Nici măcar Dumnezeu nu ar fi trebuit să lase pe cineva să fie... „atât de perfect”!
Și dintre toți bărbații tocmai ea trebuia să dea peste el...și să îl iubească atât de mult și cu atâta convingere și puritate.
Oare inima lui se terminase atunci?
Oare era atât de mică încât ea încăpuse în ea doar atât de puțin?
Nu știa! Nu va știi poate niciodată!
Dar strângând pumnul...parcă îi mai simțea răsuflarea caldă și bătăile inimii care parcă îi recitau numele...atât de frumos!
Însă...nu l-a reținut!
Dacă l-ar fi făcut să rămână s-ar fi detestat toată viața. Ar fi însemnat să îi taie aripile, să îl privească doar ea și doar ea să se bucure de el...în timp ce el ar fi uitat poate surâsul, zborul...ar fi uitat că pentru el există el.
Pentru iubirea ei imensă și necondiționată găsise puterea să zâmbească, să își strângă egoismul, durerea și disperarea de gât în timp ce surâdea despărțirii, iar trenul lui galopa...
Galopa spre ce? Spre cine oare galopa sufletul lui tânăr și frumos?...
Ea nu avea de unde să știe...nici măcar acest drept nu i l-a lăsat...
El înfundase în valiză tot...până și dreptul ei de-a ști de ce nu a putut rămâne!
Probabil însă într-o zi va primi un răvaș îngălbenit de timp și udat de amintirea iubirii ei ce-l va urma peste tot și... va afla de ce el a plecat..., dar poate atunci va fi deja oarbă să îl mai vadă...oarbă de atâta drag și dor de el!

……………………………….

Poștașul suna insistent. Ea alergă la ușă. Trebuia să semneze pentru o scrisoare. Era din București. Se încruntă puțin și ridică din umeri. Nu avea pe nimeni în București, dar numele ei, adresa ei erau scrise exact și nu avea de ce să bănuiască vreo expediere greșită.
Poate vreo prietenă, vreo rudă. Zâmbi bătrânelului și închise ușa. Mâinile ei întoarseră plicul pentru a vedea expeditorul. Scoase un țipăt scurt și prinzându-se cu mâna de ușă se lăsă jos. Picioarele i se făcuseră ca o gelatină, ochii i se împăienjeniseră, inima îi ajunse în gură și o oprea să respire și tremura toată.
Oare să o deschidă?
Era…Radu!
Fără să vrea duse plicul la buze și îl sărută. Încă îi mai cunoștea mirosul și se bucură să îl simtă din nou.
Deschise plicul:

„Iubita mea,

mă iartă că fără voia ta încă îți mai spun așa, dar în sufletul meu mai locuiești încă. Ai același loc cald și frumos al primei iubiri și…probabil al ultimei. Te recunosc încă în mine când râzi veselă alergând desculță prin iarbă, când mă săruți strengărește pe buze și apoi devii un mac minunat de august cu sclipiri de stele în privire.
Îți mai simt încă lacrima pe palma mea când mi-ai sărutat-o pentru că a știut să te alinte așa de frumos, iar tu i-ai mulțumit de bun-rămas.
Îți mai simt disperarea și iubirea ta mare, iar asta mă face să știu că orice are un rost…până și eu.
Nu cred că mai are rost să ști de ce am plecat cum un mai are rost să știi de ce rămân încă acolo…în sufletul iubirii noastre.
Vreau doar să știi că mi-e dor de razele lunii în părul tău, de vocea ta care mereu, mereu m-a liniștit, de genunchii tăi albi și frumoși pe care îmi puneam capul în speranța că tot răul va trece…, îmi e dor de mânuța ta prin părul meu ce nu a meritat poate nici o clipă mângâierea, de ochii tăi mari și căprui în care toată strălucirea lumii trăia pentru mine…, mi-e dor de noi îmbrățișați și de …

" - Până unde mă iubești tu Radule?"
" - Până aici! Până aici...adânc în inima mea...mereu!".

Parcă te aud printre lacrimi și răsuflări calde de emoție și întrebări:

„- Dacă m-ai iubit până acolo…unde e inima ta acum, unde sunt eu în inima ta?”
am să-ți răspund doar atât:
„- Inima mea acum e în inima ta, iar tu ești tot acolo!”

Nu am să-ți mai spun decât: „- Te iubesc! Zâmbește și fi fericită pentru mine. Eu nu am știut să rămân ceva pentru amândoi…nici mie nu mai îmi exist! M-am îngropat odată cu tine!”

Cu dragoste veșnică,
Radu”

Toate trenurile se opriseră în gară. Nu mai pleca și un mai venea nici unul.
Acum înțelegea!
Radu al ei nu se va mai întoarce niciodată de unde era plecat.
Plânse mult, dar acum un mai așteaptă călători în gări reci, durerea a trecut a mai rămas mulțumirea și fericirea că l-a cunoscut. Din când în când din aminitiri îi mai răzbate câte un râset vesel, dar e din ce în ce mai rar.
Acum ea e cu adevărat fericită! Iubește și e iubită fără trenuri și fără așteptări!


.............................................
pentru sora mea sunshine cu mult drag