Mă trezesc din amorțeala ce mi-a dat-o în noapte....întunericul ei...Îmi simt chipul inundat de lumină...și zâmbesc...Mă trezesc și-mi spun:...trebuia să te iubesc pe tine...ai apărut tu...în sufletul meu...! Aveai toate adâncurile și toate piscurile cicatrizate în suflet...Trebuia să mă vindec de neiubirea ce mă înspinase pietrificând lacrimile îmblânzite cu biciul...Știam că viața trebuia să-mi ofere oglinda asta în inima ochilor...Trebuia să te iubesc ca să pot înțelege că oamenii sunt oameni și că viața e viață...Trebuia să te iubesc ca să ajung cu ajutorul tău...la mine...
Prin storurile trase, o rază ghidușă se strecoară mângâindu-mi genele, risipindu-mi visele. Mă prefac că dorm și o las să-mi picteze tot chipul cu lumină. Mai întâi îmi pune pe pernă petale de mac, se joacă în părul meu, apoi îmi mângâie fruntea încă umbrită de gând, coboară pe gene și-mi soarbe ultima urmă dintr-o lacrimă uitată de ieri. Eu mă prefac în continuare că dorm și când în sfârșit ajunge în dreptul buzelor, deschid ochii și mai ales inima, și-i zâmbesc. Toată camera și tot sufletul meu se umple de soare.
Zâmbesc soarelui, zâmbesc zilei, zâmbesc și nopții care a trecut, zâmbesc și amintirilor, îți zâmbesc și ție...
Azi e soare și în sufletul meu, pentru că am trimis cu noaptea toate gândurile născute din neiubire de mine, din neiubirea de ieri. Azi mă iubesc un pic mai mult decât ieri și dacă mâine mă voi putea iubi și mai mult, o voi face, pentru că știu acum de unde să-mi iau iubirea: din zâmbetul mugurilor albi ce s-au deschis în flori udate cu dragostea mea, din zâmbetul tău, pe care l-ai scris timid pe petala de mac. Asta era raza de soare, ce-mi mângâia genele... zâmbetul tău de dimineață...acum știu să zâmbesc și să-mi spun:
- Bine m-am regăsit!