Niciodată nu ar trebui să spunem că știm totul, pentru că viața ne dă peste nas cu argumentele ei. Și știu sigur că nu suntem întotdeauna mai puternici decât ceea ce ni se poate întâmpla. Știu că habar nu avem cât putem duce și mai știu că de câte ori spunem: nu mai pot, încă mai putem...! Tocmai din cauza asta spunem că viața ne lovește când ne așteptăm mai puțin și tot ea ne ridică. O palmă de la ea doare îngrozitor - ni se înroșesc ochii de plâns...de necaz că nu putem face nimic. Ni se frânge inima și simțim că nu mai avem aer, că totul e în zadar. Nu vedem ieșirea din întunericul în care ne aflăm...țipăm...și nu ne ajută nimeni. Simțim că murim, dar vă asigur că suntem mai vii ca niciodată și doar noi putem să spunem STOP! O iau de la început! Niciodată nu ne gândim, în momentele de fericire, cum ar fi fost dacă...dar întotdeauna le analizăm pe cele triste. Ne analizăm pe noi, ne comparăm cu alții, tragem concluzii și totuși când ne e greu vedem doar partea tristă. Așa e latura umană. La bine înainte...la rău fugim...și plângem...ne ascundem și ne dorim să fie altcineva în locul nostru. Ar trebui să ne putem înfrunta problemele și să încercăm să ni le rezolvăm la timp. Să nu dăm ocazia vieții să ne întrebe cum ar fi fost dacă....
Și din această cauză, într-o zi am încercat să-mi fac curat în suflet...și în viață. Așa că, am muncit cu sârg și am măturat cu grijă fiecare colțișor. Așa se face că, după o zi întreagă, aveam în coșul de gunoi, lacrimi, gânduri, neîmpliniri, iubiri ascunse, dorințe neîmplinite...și multe alte sentimente ce umpluseră ungherele ascunse ale inimii mele. Cum se făcuse târziu, și o noapte adâncă se instalase peste noi, am hotărât ca restul trebușoarei începute să o continui a doua zi. Așa că, am lăsat fărașul plin de amintiri și gânduri urâte să stea lângă ușă până a doua zi. Dar ele, ingratele mele gânduri și lacrimi și tristeți, nu doreau să mă părăsească...așa că au apelat la lună să le ajute. Și cum știau formula magică prin care puteau comunica cu regina lună, aceasta le prefăcu în minunate flori. Dis-de-dimineață, când am deschis ușa, ce să vezi? În toată curtea mea erau șiruri...șiruri de nu-mă-uita și lăcrămioare...toate gata să-mi amintească neîncetat de bagajul sufletului meu, așa se face că, de câte ori vântul adie, în aer se simte miros de lacrimi și gânduri ascunse.....dar nu mai au cum să mă mai pătrundă...doar le simt...doar știu că am avut parte de ele....