Ai creat o poveste a Lumii, pentru a-i găsi scuze pentru crizele din ziua de azi. O poveste care sună cam așa: Mai întâi, Dumnezeu a construit un cub din umbre și tăceri. Văzând că noua lui construcție se clatină a goliciune, a umplut-o vârf cu șampanie - fără alcool. Se pare că nici așa nu era bine, deci, a vărsat jumătate din conținut într-o pălărie neagră și a format galaxiile. Acum avea un cub - jumate șampanie, jumate tăceri. Acestui cub i-a dăruit organe… asta ca să aibă cu cine sta de vorbă, îngerii erau ocupați cu ruga și dualitatea, în plus erau previzibili. Avea o ființă cubică… jumate șampanie, jumate tăceri. Problema era că toate organele se ciocneau între ele… și biata ființă mai mereu era bolnavă. Așa că a hotărât să le separe prin membrane… Cea dintre inimă și ochi numindu-se: Scoarța Terestră… fiind întuneric, a așezat-o cam mototol… Și au rezultat dealuri, văi, cicatrici și netezimi. Acum știa că avea nevoie de lumină, și a tras jaluzelele de pe ochii cubului… iar ca să nu fie obosit, i-a dat un ochi de zi și unul de noapte… adică soarele și luna. Acum avea un cub cu organe, membrane, ochi… tăceri. S-a uitat atent și a văzut că… e cam mare pustiul în pustiu… așa că din șampanie și pământ a creat niște figurine pe care le-a numit: animale și plante. Mai era o problemă: ființa cub era tăcută și plină de musafiri bizari și cam nepăstoriți (un fel de „viruși”), așa că a amestecat pământul cu apa și în dar a presărat puțin din umbra sa de Dumnezeu… Totul pentru a naște Rațiunea. Acum avea un cub cu organe, membrane, ochi, hormoni, rațiune… avea o ființă care era cam zgrunțuroasă, așa că a răzuit-o de aripile îngerilor până a făcut-o minge… Ei bine, acum Dumnezeu avea cu cine vorbi: cu o ființă imprevizibilă pe care a botezat-o: Lumea. Din păcate… adolescența a determinat-o să se răzvrătească. Acum aștepți maturizarea ei… și încă îi găsești scuze.