Imediat ce ne-am întors acasă, ele au fost târâte și aruncate în închisoare.
Ni s-au gâtuit vocile, după aceea.
Peste orașele noastre s-a întins, ca o molimă, tăcerea.
Copiii nu m-au mai îmbrățișat niciodată!
- Nu!
Copiii nu s-au mai agățat de umerii mei, gata-gata să mă doboare, în plină stradă, doar să-mi ajungă la obrazul pe care tânjeau să-l sărute!
- Nu erau!
Nu mi-au mai strigat pe nume și nu mi-au mai umplut pieptul cu nimic.
- Nu erau iude!
La început le-am așteptat o lună întreagă și n-au venit!
Un an!
Și totuși, nu!
Doi! Trei-patru să fi fost la rând și nimeni n-a mai mișcat nimic. Niciunde!
Și cine dracu` să mai fi știut ceva de ele?
Mai inaccesibile și mai Alcatraz decât în cărți.
Așa-mi trebuie!
Pe muțește se plânge sec.
Cu tresărire de piept și fără zgomot.
Pare aiurea.
Dar e de două ori mai cumplit.
În al cincilea an s-a dat dezlegare la blesteme și grațieri prin închisori.
Ele au tăbărât brusc peste mine.
În plină stradă.
De umerii mei, gata-gata să mă doboare, s-au agățat.
- Da!
Să ajungă la obrazul meu, cu paloarea la care tânjeau. Să-l plesnească!
- Da, ele erau!
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în anii trecuți și trupurile noastre ar fi trebuit să fie croite din material de neființă.
- Da, ele erau crude!
Copiii nu mai sunt copii!
Tăcerea s-a rispit, pe undeva.
Dar așa-mi trebuie!
Prea mult am tânjit să se întoarcă la mine, în toți acești ani, închise, crude sau oricum ar fi. Acum mă doboară de pe picioare, plesnindu-mi obrajii sau creștetul.
Ele,
răspunsurile!