Noiembrie, același drum de ieri, același drum, când, urcând, aveam impresia că voi fi primul om ce voi atinge cu mâna soarele. Era atâta lumină, atâta căldură, era atât de frumos! Nimic nu-i veșnic, minunile țin puțin, orice început are sfârșit.
Un mic platou pe un pisc, un ceas de popas, apoi timpul. Trebuie să mă-ntorc, soarele este deja ascuns de nori, sau poate de alt pisc. Nu, sigur sunt nori, lumina e gri, același drum și primii stropi de noiembrie mă găsesc singură. Ploaia de noiembrie, un drum, același drum de ieri, picăturile mă lovesc peste față, mii de degete reci îmi intră în ochi. Nu e nimeni lângă mine să-mi ridice gulerul hăinuței iar degetele mele sunt încleștate într-un pumn de neputință. E ploaia de noiembrie ce-mi intră în ochi, în suflet. Mi-e frig, drumul e din ce în ce mai înclinat. Îmi plăcea ieri când urcam, azi nu văd nimic la capăt, simt doar ploaia, frigul, noroiul de sub tălpi. Alunec, cad, trebuie să desfac degetele să pot să m-agăț de ceva, nu vreau să ajung de unde am plecat, târându-mă. Mă ridic cu greu...nu destul de drept, ochii îmi sunt răniți, ploaia are gust sălciu...picioarele îmi sunt murdare, rănite de gunoaiele purtate de șuvoaie. Aș vrea să-mi desfac puținul de aripă crescută din rugă și vis, dar și acesta refuză îngreunată de aceeași ploaie sălcie, înghețată. Un tunet puternic îmi zgâlțâie ființa, un fulger îmi luminează o secundă noaptea dând forme hidoase copacilor de ieri. Simt că alunec iar...îngheț din ce în ce mai tare și atunci încep să strig cu micile puteri ce le mai am: Hei! viață, mă auzi? Curcubeule, mă auzi? Omule, unde ești? Hei, anonimule, tu, oricine ai fi, ajută-mă...am nevoie s-ajung de unde am plecat...am nevoie de puțină căldură, am nevoie de voi, măcar să nu uit să visez!!!