(fragment)



Probabil că în afară de câțiva iluminați, nimeni nu observă impunerea regulamentului diavolului pe pământ. Noua constituție (sprijinită de actuala justiție) prin care diavolul va guverna lumea a început să fie aplicată la scară planetară. Fiind în contradicție cu legile divine, e logic să se opună principiului ordonator al Celor Zece Porunci. Nu-i de mirare că, tentați să ia în serios opțiunile tot mai neobișnuite ale “votului majoritar”, cercetătorii Bibliei au ajuns la concluzia că noua ordine mondială este doar o expresie a planificării divine, o tehnică de control dăruită științei și oamenilor. Din păcate, nici acest hazliu punct de vedere nu merge mai departe decât ideea de-a admite că la baza creării acestei ordini stă omul, prin exponenții săi cei mai de vază. Fals! Această “nouă ordine” este paravanul în spatele căruia se pregătesc legi opuse celor date de Dumnezeu. Iată o expresie apropiată de ceea ce diavolul pregătește în laboratoarele lui secrete, un Antidecalog care, parțial, a fost deja aprobat de inconștiența umană:
1.Dumnezeu a murit, e timpul să fii tu Dumnezeu.
2.Tuturor trebuie să le fie frică de tine, căci acum tu ești stăpânul lumii.
3.Fiecare zi este lăsată pentru a-ți împlini poftele.
4.Fiecare individ este o entitate unică și independentă: n-ai tată, n-ai mamă. Dacă nu reușești să-ți împlinești poftele acum, vei reuși în reîncarnările viitoare.
5.Ești în concurență cu ceilalți oameni: nu ezita să-i ucizi, pentru a-i stăpâni.
6. Scopul scuză mijloacele, indiferent de arma cu care-l pui în practică.
7.Dacă ai avut curajul să furi mărul din Eden, continuă, căci așa poți supune lumea.
8.Dacă aproapele tău te înșeală, înșeală și tu pe toată lumea, ca să nu plătești la urmă oalele sparte.
9.Femeia e supusă bărbatului. Ale lui sunt toate femeile pământului.
10.Fă avere pe orice cale, nu lăsa pe altul s-o facă înaintea ta. Distruge-l și pune mâna pe tot ce are.

Nu-i deloc greu de observat faptul că speța omenească a făcut, cu o majoritate ce sfidează orice prognoză, pasul spre realizarea cu orice preț a valorilor materiale. Oameni ce dețin averi de neconceput fac regula jocului într-o lume din ce în ce mai secătuită, mai lipsită de creativitate, mai convinsă că argumentul suprem al existenței ei este continua acumulare. Puținii opozanți ai acestui curent distructiv, cel mai înspăimântător din întreaga istorie a dezvoltării umane sunt marginalizați, luați în râs, batjocoriți în mod public sau compromiși cu o repeziciune ce nu lasă loc nici unui comentariu.
Îngrămădită în spatele unor fraze “de specialitate”, acoperită de crusta groasă a expresiilor savante care în general nu definesc nimic, omenirea încasează astăzi, cu o violență fără precedent, dobânda pentru ultimii arginți ai trădării lui Isus. Sute de bănci apărute peste noapte, sute de casino-uri și jocuri bingo televizate se ridică atotstăpânitoare împotriva crucii pe care hominizii anului unu au plantat-o în dimineața erei noastre.
Prostituția – de lux ori de stradă – a fost catalogată drept un fenomen normal de manifestare a libertății, drogurile sunt menținute într-un cadru semi-legal numai pentru a livra studiourilor de filme eroi pozitivi (și aceștia dispuși, tot mai evident, compromisurilor). O primă țară a legalizat euthanasia, experiențele nucleare au intrat deja în obișnuința tuturor armatelor globului, creșetoria este a doua natură a omului – a umplut străzile cu răpciuga lenevelii, a pus punct oricăror încercări de-a îndrepta lucrurile, diavolul aproape că s-a instalat în viitorul omenirii.
În curând, traficul de droguri va fi aprobat cu unanimitate de voturi, ca homosexualitatea, ca dreptul de-a purta pistol ori ca pedeapsa cu moartea. Ce poate urma? Aprobarea pe față a crimei (mortul e de vină!)? Instituirea nedreptății ca dreptate mondială? Acceptarea minciunii ca adevăr universal demonstrat?
Nu știu în ce măsură am reușit să dau credibilitate Antidecalogului și câți din cei care-l vor citi îl vor și analiza, de aceea solicit sprijin în această direcție. Poate s-a mai născut cineva pentru a sintetiza în formule mai concludente ceea ce eu, din lipsă de timp, n-am putut șlefui.

Nu cred în democrație, nu cred în variantele ei de rezolvare a ultimei mari nepăsări ce zguduie omenirea celor două milenii de “civilizare”. Nu cred în comunism, în dictaturi de stânga sau de dreapta, nu văd nici o salvare în yoga, percepții extrasenzoriale sau izolare mânăstirească. Urăsc gestul ucigașului care-și îngroapă victima cu mare pompă și salve onorifice de tun (gen “ajutoare NATO” ce devin cu atât mai generoase cu cât numărul morților este mai mare). Nu recunosc competența partizanei justiții omenești, femeia ușoară a circumstanțelor atenuante. Nu pot urca într-un copac de dragul unor atitudini ecologiste dar nici nu pot împușca un animal de dragul de-a îmbogăți o inutilă colecție de trofee.
Contest opțiunile marilor oameni care hotărăsc destinele țărilor lor, contest hotărârile cu impact mondial, sunt împotriva oricărei opinii care-mi poate denatura ideea despre sclavie. Civilizația noastră a greșit sensul, a ignorat semaforul roșu avertizor și a trecut, la noroc, pe o stradă imprevizibilă, sufocată de obstacole.
Se vorbește la tot pasul de “evoluția omenirii”, de “marile cuceriri tehnico-științifice”; parazitară, o gloată de fachiri și “inițiați” ne oferă nenumărate spectacole de magie și manifestări paranormale dilematice, dublând astfel o evoluție mecanicistă la fel de ambiguă. Vraiștea e atât de mare încât, dacă am trasa o axă clară, cu minus infinit și plus infinit la capete, am afla că la ambele extremități tronează, insolentă, expresia plus-minus. Lipsa reperelor marchează, omniprezentă, ce a mai rămas din viitorul speciei.
Nu cred nici în ruptul capului că “evoluția” este chiar evoluție în sensul ei adevărat. Renunțând la spălarea păcatului originar, omul a ales deliberat răzvrătirea contra unei pedepse drepte. Și-a luat soarta în mâini și l-a ucis pe Abel, rezolvând pentru totdeauna problema iubirii aproapelui “ca pe tine însuți”, înlocuind-o cu surogatul concurenței. Din acel moment, omul a căzut în animal, și nu într-un animal obișnuit, instinctiv, ci în unul “superior”, după cum dovedește zoologia lui Cain, perpetuată mai târziu de Darwin.
Astăzi, concurența între membrii speciei umane nu poate fi descrisă, a învins, imbatabilă, rațiunea lui Cain, involuția denumită pompos revoluție a intoxicat orice spirit cât de cât limpede. Treierați între materialismul feroce și spiritualitatea de paradă, oamenii au devenit o biată masă de manevră de care profită și enoriașii banului, și filfizonii “integrării în Absolut”, în “Marele Spirit Universal” sau în celelalte “entități” axate pe destrămarea conștiințelor.
Am intrat în mileniul III. Ce vom face o mie de ani? Ne vom grăbi realizarea materială ignorând orice eveniment ce intră în conflict cu propria-ne natură de azi (cea a cămătarului)? Vom aplica în continuare tactica lui time is money sau ne vom acorda un răgaz pentru a gândi de zece ori și a înfăptui o dată? Vom persevera în susținerea unor limite sociale doar pentru că acestea pot fi, oarecum, controlate? Acestor întrebări nu li se va răspunde în nici un caz în somptuoasele aule în care, la costum și cravată, marile personalități ale lumii își dau întâlnire.
Refuz să particip la această murdară masă festivă la care, pătrunși de importanța momentului, își dau cu toții binețe. Mă opun acestui trafic mondial cu “votul majoritar” chiar și pentru faptul că nu cred că răstignirea lui Isus a fost un gest arbitrar.

Dar să lăsăm aceste frustrări personale, intenția mea nu este de-a teoretiza elegant pe marginea marilor probleme ce frământă omenirea. Gândind în standarde fixe, sociologii și oamenii de știință au emis soluții fixe, neluând în calcul elementul uman care are dorințe, în genere, imprevizibile. Omenirii i s-a impus cu forța libertatea și i s-a interzis opțiunea eliberării. Așa am ajuns la mâna justiției, creatura care va nimici pământul. Astăzi, din veniturile sale nenorocite, un om simplu întreține, fără să-și dea seama, o șleahtă de urmăritori aflați sub comanda diavolului. Nu poți călători fără bilet pentru că imediat ți se taie o amendă de o mie de ori mai mare. Controlorilor nu le pasă că toneta de unde îți puteai cumpăra bilet era închisă, nu-i interesează, de fapt, nici o explicație. Sunt “autoritate de stat”? Sunt! Iar în fața statului n-ai nici o scuză. Dacă el vrea să te amendeze, o face oricum, nu contează dacă ai sau nu bilet: dreptatea este întotdeauna de partea celui mai tare.
Citesc stupefiat într-un ziar că un om a fost amendat pentru că a dormit pe o bancă într-un parc iar parcul aparține, după cum ni s-a impus să credem – domeniului public. Nu-mi vine să cred că se poate întâmpla așa ceva: când a sădit agenția asta ridicolă arbori care au chiar și 100 de ani? Se știe că, în general, parcurile orășenești sunt rămășițe ale vechilor păduri, exterminate de civilizația urbană dar admise pe post de “zone verzi”. Revin: când a plantat instituția asta căreia nu-i văd sensul - copacii pădurii? A, da, “domeniul” a plantat pe lângă ei niște bănci pe care n-ai voie să ațipești într-o zi caniculară, în așteptarea autobuzului. De ce a omis “domeniul” instituirea unei taxe pentru “dormitul pe banca ei”? Și cine i-a dat voie să planteze bănci pe domeniul pădurii?
Citesc într-un alt ziar că numărul taxelor pe care trebuie să le plătească omul în România a depășit cifra de 160. Să nu-mi vină să cred! Când s-a complicat omenirea într-atât? Orice activitate ar desfășura un om pe planeta asta, e pasibilă de amendă și orice litigiu nerezolvat pe cale amiabilă se rezolvă de către… instanțele judecătorești! N-am voie să respir decât plătind cu sănătatea mea tribut companiilor industriale, n-am dreptul să pescuiesc decât dacă am permis, mi se interzice să-mi lucrez pământul dacă nu-mi plătesc impozitul, mi s-a fixat o sumă pe care trebuie s-o plătesc pentru faptul că am un acoperiș deasupra capului!
Iată cu ce s-au ocupat oamenii de la răstignirea lui Isus încoace, iată unde am ajuns după 2000 de ani de practicare a “sistemului”: plătim cu vârf și îndesat ambiția de a-L omorî pe cel care a vrut să-l schimbe, să-l înlocuiască, să reechilibreze comportamentul uman. L-am trimis și pe dracu în șomaj, atât de iresponsabili și orgolioși viețuim, atât de convenabilă ni se pare încrengătura de legi și interdicții.
Nu merită să propun o altă variantă pentru viitor. Sunt dezamăgit de condițiile în care trebuie să trăiesc și sunt convins că pentru astfel de îndrăzneli aproapele meu a prevăzut, grijuliu, un pluton de execuție sau un scaun electric. Deh, e prea mare bătaie de cap să construiești o cruce.

S-a umplut lumea de mizerie și debusolare, diavolul însuși a rămas stupefiat de rezultatul strădaniei sale. În fața teribilei avalanșe de răutăți, omul aleargă la biserică, imaginând-o ca pe ultima lui posibilitate de salvare, la fel cum demult, în fața invaziei unor neamuri războinice, populația se baricada în biserici și se ruga. Nu sunt puține cazurile în care, neputând sparge ușile, luptătorii le-au incendiat.
Acum, fuga la biserică nu mai poate salva pe nimeni, omenirea a fost alungată de acolo. Biserica lui Cristos a fost ocupată de farisei, Biserica lui Cristos este mediul celor îmbrăcați în veșminte strălucitoare cu simbolul crucii pe piept. Biserica lui Cristos nu mai există, clădirile seci care apar astăzi ca ciupercile după ploaie nu sunt decât castelele poleite ale cavalerilor donațiilor și sponsorizărilor oculte. În fața acestui cumplit trafic cu indulgențe de tipul papal al Evului Mediu, afirm că este vital ca fiecare dintre noi să ascundem câte o piatră din adevărata Biserică. S-o depozităm în sufletele noastre, să pregătim astfel materia primă pentru Reconstrucție: numai așa vom putea face din trupurile noastre temple ale lui Dumnezeu.
De aceea mă opun justiției umane, acestei copii cretinoide după cea divină. De aceea a venit cineva care a propus ca variantă de salvare înlocuirea polilor cunoașterii. Trăim în plin Armaghedon, acum este momentul să alegem între Dumnezeu și diavol, între eliberare și sclavie. Acum este momentul să renunțăm la administrațiile publice, la politică, finanțe, justiție, legi și decizii aberante. Vom avea curajul s-o facem?
Suntem cu toții martorii celui mai incredibil și nimicitor război mondial: omul versus planetă (versus Dumnezeu, dacă aprofundăm ideea). Ne-am năpustit cu atâta înverșunare asupra pământului încât este de mirare că mai existăm ca specie. O posibilă explicație ar fi inimaginabila bunăvoință a acestei ființe blânde pe care am numit-o Terra și am definit-o, în obtuzitatea noastră, drept un banal corp ceresc, neînzestrat cu inteligență. Stranie mentalitate, dacă asociem această percepție sumară - legendelor de acum 3-4000 de ani.
“Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut suflet viu”, spune Biblia, în Geneză. Puțin mai încolo, după greșeala Evei și a lui Adam, Dumnezeu decide: “În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești, și în țărână te vei întoarce”.
Nu mai este pentru nimeni un secret faptul că trupul omului conține toate substanțele chimice pe care, la scară mare, le conține și planeta. În baza celor spuse până aici, sunt silit să recunosc o evidență de o tulburătoare gravitate: omul este, într-adevăr, produsul cel mai de preț al pământului, ființa care ar fi trebuit să fie stăpânul bun al tuturor viețuitoarelor. Extinzând ideea, planeta noastră este o entitate vie ce reacționează, ca orice formă vie, la durerea administrată de o omenire isterică. Dacă punem față în față leucemia cu poluarea acvatică, exploatarea sălbatică a țițeiului și cancerul, experiențele nucleare cu SIDA – putem avea imaginea de coșmar a ceea ce ni se întâmplă. Nu este de mirare că inundațiile și cutremurele se țin lanț, în timp ce trupul omenesc devine tot mai greu de tămăduit. Apar sute de alți viruși, zeci de noi boli care fac ravagii: pământul se apără de o specie tot mai egoistă ce caută tratamente sofisticate numai pentru ea, ignorând soluția aflată sub propriii ochi: acordarea primului ajutor entității care încă o mai suportă. Cu siguranță, dacă acest lucru s-ar produce, omenirea ar scăpa de multe din nebuloasele medicale și multe din replicile dezastruoase cu care ne răspunde pământul, nu ne-ar mai teroriza viitorul.

Dând dovadă de cel mai elocvent infantilism, omenirea a ales ca mod de manifestare calea cea mai simplă pentru a-și împlini ideea de bunăstare: adversitatea. Iar diavolul, jubilând, a pătruns între noi în zgomot asurzitor de aplauze prelungite. Exploatarea omului de către om se desfășoară astăzi pe temeiuri legale. De la pupitrul de comandă al tuturor țărilor lumii, diavolul împarte indicații și ordonă punerea în practică a sute de masacre. Un nou Irod, mult mai greu de controlat, ucide tot ce i se pare diferit de configurația planetară pe care a impus-o, în speranța că Mântuitorul se va afla printre cadavrele câmpurilor de luptă. Împotriva Lui s-au dezlănțuit și popii – și oamenii de știință, și politicienii – și oamenii de rând, și judecătorii – și condamnații, în sprijinul acestora au sărit toți filosofii și sociologii din lume, elaborând alte și alte metode de-a opri A Doua Venire. Li s-a permis oamenilor exprimarea legală a celor mai obscene și nerușinate libertăți iar aceștia, turmă imbecilă, s-au aruncat cu mic, cu mare, în mocirla descompunerii.
Cei care mai veghează sunt puțini și urmăriți de zeci de instituții create pentru a-i îndepărta de mulțime, sunt considerați periculoși și chiar sunt periculoși. Diavolul a învățat pe propria piele ce efect poate avea un apostol pentru oamenii sătui de haos, pentru “căldiceii” gata să se abandoneze oricând în brațele primului șarlatan.
Mii de profeți mincinoși cu diplome și înalte distincții sunt primiți cu onoruri și fast în mari orașe și țări, trimiși sau chemați pentru a propovădui lumii bunăstări de care aceasta n-are nevoie. Sute de științe care mai de care mai inutile se revarsă pe toate canalele mass media obligând subliminal omenirea să accepte tot ce înțelepciunea biblică interzice: articolele unei noi constituții mondiale care intră, fragmentată, în conștiința omului. Îndobitocit de falsele libertăți acordate, acesta nu mai este capabil să observe întregul, să sesizeze înspăimântătoarele urmări ale acestui puzzle strecurat magistral în viața lui de zi cu zi. E adevărat, dracul este un expert. I-au trebuit două milenii numai pentru teste iar acum crede că a descoperit formula prin care îl poate controla definitiv pe om. Din fericire pentru noi, dracul este analfabet, deci nu cunoaște viitorul. Noi, alfabetizații, ignorăm finalul Bibliei unde ni se descrie cu lux de amănunte victoria lui Dumnezeu. Mai e timp pentru dezertarea din armata necuratului. Puțin, într-adevăr, dar asta e tot ce mai avem la dispoziție.

Am toate motivele să cred că diavolul a ocupat fotoliile marilor instituții ce direcționează mersul lumii. Numai el poate fi atât de pervers și inuman încât să împingă opera divină spre moartea veșnică.
Ai dreptate, vor spune, șireți, savanții și exponenții marilor centre de cercetare, dar cum putem lupta noi cu diavolul, care este mai presus de puterile noastre? Dacă tu le știi atât de bine pe toate, învață-ne cum să luptăm cu el, condu-ne tu spre victorie!
Am mai spus: diavolul este analfabet, el nu poate citi Biblia, el nu știe că este un învins, el își urmărește conștiincios planul de acaparare a omenirii. Cu atât mai tragic pentru noi este faptul că putem citi Cartea și știm ce va urma dar alegem deliberat calea simplă a mântuirii prin averi materiale, de parcă Raiul poate fi cumpărat cu un sac de arginți!
“Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, aceasta este una din cele mai teribile arme cu care diavolul poate fi învins în orice clipă, o armă de care fuge înspăimântat, neînțelegând de unde a făcut omul rost de această neașteptată mașină de război.

Pe neștiute, necuratul își scrie propriul cod de legi, copiind exemplul Bibliei și inversând polurile: constituția lui permite orice iar opusul fiecăreia din Cele Zece Porunci este aproape aprobat de omenire. Nici o carte de ficțiune nu poate egala grozăvia războiului care se duce în acești ani pe pământ: permisivitatea constituției diavolului a întunecat mințile omului, îndepărtându-l pas cu pas de la drumul drept, limpede, salvator.
Este inutil să mai spun că odată multiplicată, această carte va ridica împotriva mea toată crema academiilor din lume, toată oștirea celor ce au adus omenirea în pragul colapsului. Voi fi declarat nebun și-mi voi pierde puținii prieteni pe care îi mai am. În toți acești ani ai vieții m-am ascuns involuntar sub identitatea falsă de poet și prozator, statut ce mi-a adus numeroase premii și distincții. Sunt, acum, conștient că numai pentru scrierea acestui fel de cărți m-am pregătit în tot acest timp, că acum a fost vremea apariției lor în lume, în mințile îmbâcsite de principii potrivnice Universului.
Opun această lucrare scrisă de mâinile mele dar dictată de Cel Înalt, operei de căpătâi a diavolului, constituției lui abjecte care a umplut lumea cu mizeria libertăților ei. Aceasta a fost datoria mea în Armaghedon și m-am achitat cu cinste de ea. De-acum înainte, orice s-ar întâmpla, justiția umană, târfa și aliata diavolului, are la dispoziție doar acest trup pe care-l poate trimite la închisoare sau îl poate ucide, deși în mod sigur îl va eticheta drept iresponsabil și-l va închide într-o casă de nebuni. Ca o speranță secretă pe care datorită “iresponsabilității” o fac publică, admit minunea ca Dumnezeu să intervină în ultima clipă: mă voi stinge liniștit și împăcat, pentru că sunt sigur că destăinuirile din această carte vor circula împotriva oricăror interdicții.