În zare, pe cărăruia ce șerpuia, pe întinsa câmpie de nisip, sub soarele arzător al deșertului, se vedea o siluetă, dar nu-ți puteai da seama ce ar fi cu adevărat: o umbră, un pom, o furtună. Putea fi orice, putea veni de oriunde, putea să se îndrepte nicăieri! Iar la un moment dat, nu mai știu dacă văd sau nu ceva, e doar o iluzie! De fapt eu nu așteptam pe nimeni și nimic, dar îmi doream atât de multe! Scrutez iar depărtarea, cu ochii ce mă dureau de uitare, încercând să înțeleg, să primesc un semn, un mic detaliu, care să mă ajute în gândirea mea, să pot desluși silueta ce se apropia de mine, dar, nimic! De ce m-ar ajuta cineva în pustietatea mea? Și iată, uitându-mă, privesc înapoi, același pustiu, privesc înainte, nu văd nimic nou, pustiu, soare arzător și umbra ce se târăște.
Dacă vine sau pleacă e greu de ghicit, eu rămân în această așteptare să văd dacă dispare, sau apare. Nu am știut niciodată cuvintele de primire, din câte umbre au trecut, nu a rămas niciuna, toate au apărut, doar pentru a dispărea, lăsându-mă în umbra mea, în pustiul meu, cu soarele arzător pe fața veștedă, cu speranța că umbra ce vine va rămâne, mă va ține de mână și va înțelege tăcerea mea. Rugând soarele să găsească un nor, fie și trecător, am pornit după silueta ce se contura din ce în ce mai bine și care mă făcea să cred cu mai multă siguranță că este singura șansă de a mă apropia de ea, era singura posibilitate de a ne uni gândurile, trăirile sufletești pe care le simțeam, singura șansă de a ne descoperi în pustietatea mea, pe cărăruia ce ducea niciunde.
Noi umbre se conturau, fiecare își căuta perechea, erau siluete ce aveam atâta nevoie de umbra unui suflet care să ne protejeze chiar și așa de departe, din adâncuri...din depărtări.