Despre un anume fel de a fi
(61)
Obsesia lucrului perfect executat duce la scăderea randamentului; pe lângă acest neajuns, zbaterea, truda continuă de a nu scăpa nici un detaliu, pentru a făuri un lucru de calitate, continua tensiune poate duce la la tulburarea stării de sănătate. Crește vulnerabilitatea la factori traumatizanți, apar: depresiile, tracul, timiditatea.
…Din păcate, cele de mai sus le știu din proprie experiență, le-am constatat pe propria-mi piele!
Prea mi-am fixat țeluri greu tangibile, aflate în disproporționalitate cu posibilitățile mele, eșecurile neîntârziind să vină, acestea m-au determinat să mă simt, de cele mai multe ori, inferior, neîncrezător în sine; și în alții…




Despre vremurile prezente
(62)
Cum îmi mai pot găsi mulțumirea și liniștea lăuntrică când cel de lângă mine mă exploatează, mă batjocorește și, apoi, jubilează savurându-și puterea?
Cum mai pot găsi, Doamne, bucuria, partea pozitivă a existenței, atunci când totul este mârșav, putred, întunecat, fetid?
Ajută-mă, Doamne, să pot să fiu smerit și să nu mă cred umilit- deși sunt!
Ajută-mă să îmi pot tempera grea suportabila senzație de neliniște, de continuă insatisfacție, de eșec, de vulnerabilitate, de revoltă!…

Despre vremurile de odinioară
(63)
Sufletu-mi timid și firea-mi singuratică mi-au împins copilăria toată pe calea refugiului în natură, aceasta fiind unica soluție de a mă retrage dintr-o lume potrivnică, greu suportabilă, neînțeleasă.
Vacanțele toate aici, în sânul naturii, mi le petreceam, iar în timpul anului școlar, cum scăpam de la cursuri, tot aici, pe deal, ori prin păduri mă refugiam, solitar, doar: doar eu și păsările cerului.
Mai toate lecturile mele, aici, pe deal, s-au petrecut: sub un nuc, ori un prun, din primăvara timpurie, până toamna târzie, rece.
Iarna, cu săniile, apoi cu schiurile, am colindat aceleași plaiuri de neuitat, cu zăpezi abundente pe atunci…și cu atâtea speranțe!




Despre valori ignorate
(64)
La bătrânețe omul se agață de viață cu o aprigă îndârjire, se luptă, se zbate, cu disperare chiar, pentru a împinge existența înainte, agățându-se de valorile materiale cu înfocare, mult prea rar acordând atenția cuvenită bunurilor spirituale: adevăratele, realele valori.
Am colegi de muncă ajunși la vârsta pensionării care nu vor să părăsească scaunul, agățându-se cu înfocare de o activitate față de care, în afară de nevoia proprie de bani și de activitate, oricum mai puțină decât acasă, nu simt nimic decât cel mult un viu dezgust.
Toți acești vârstnici țin cu dinții de viață și de agoniselile pe care le-au făcut în decursul ei. Foarte puțini sunt aceia- nici eu nu mă consider mai breaz- care s-au gândit să adune în timpul vieții lor preponderent valori, bunuri spirituale care pot fi duse, luate și dincolo, atunci când vor pleca pe drumul fără de întoarcere, valori cu care ne putem îmbogăți ignorând frica apăsătoare că într-o zi hrăpăreața piericiune să ne facă să le pierdem prețul, esența.




Despre cărțile cele bune
(65)
Nemărginita murdărie a acestei lumi, gândurile negre care ne chinuiesc zi de zi, toate acestea, pe lângă muzica bună și vinul cel bun se mai pot spăla, fie și parțial, cu cartea cea bună!




Despre brumărel
(66)
Început de brumărel: pădurile încep să roșească la gândul goliciunii apropiate…







Despre nădejdi
(67)
Pentru ca viața să fie tolerabilă și să te poți bucura de bruma de fericire ce ne este dată, ea trebuie să se sprijine pe anumite suporturi, de cele mai multe ori imaginare, pe iluzii; abia așa ne putem duce înainte apăsarea, chinul traiului nostru cotidian.
În clipa în care devenim lucizi, lipsindu-ne existența de închipuiri, roțile vieți încep să scârțâie amarnic, iar osia se frânge…




Despre singurătate
(68)
După unii( scriitori) se scrie atât de mult pentru că oamenii se simt singuri…
Însă, afirmă un ilustru poet, un om care scrie nu este niciodată singur.
Personal consider că, totuși, nu aș fi atât de singur pe cât mă simt…




Despre suflet
(69)
Lumea est europeană în ritmul în care hălăduiește pe drumul pe care și l-a ales, foarte repede va dobândi mari valori materiale.
Dar ce folos dacă în același ritm își pierde, proporțional cu agoniselile pieritoare, efemere și bunul său cel mai de preț: sufletul.
Ori, în orbirea noastră demonică, imitând cu minuțiozitate cele ce se petrec în Occident, salvarea sufletului se impune cu prioritate.




Despre noi și despre alții
(70)
Pentru noi înșine suntem mai importanți decât pentru alții; de aici se naște năucitorul șoc atunci când ne este dat să descoperim ce infimă însemnătate prezintă, în realitate, ființa noastră pentru semenii noștri.




Despre „a lipi pe jos”…sau despre pardoseli de altădată
(71)
Pământul cel bătucit al odăilor casei bunicilor: câte dragi amintiri mă leagă de acea casă, de acele vremuri!
Foarte adesea, dar obligatoriu înainte de sărbători, bunica ieșea pe stradă- arareori trecea vreo mașină- ca să adune bălegar uscat de vacă într-o găleată din tablă; apoi, împreună cu bunicul, eu înarmat cu o sapă, el două cu două găleți, mergeam în pârâul Liza pentru a scormoni în peretele galben al văii după argila necesară formării amestecului de pământ bătucit.
Din argila adusă, udată cu apă, amestecată cu balega de vită, adunată de pe stradă, zdravăn frământate de bunicul, rezulta o pastă galbenă care se întindea pe pământul odăilor; peste stratul proaspăt de argilă se așternea un alt strat subțire de nisip pentru ca să nu se ia argila nouă.
Mirosul de argilă umectată, precum și o vagă aromă de…balegă de vită, îmi stăruie și acum în nări…
Mai târziu, lumea modernizându-se, pământul cel galben al camerelor a fost acoperit cu un strat negru de carton asfaltat, modalitate mai practică, un salt calitativ, un progres care a scutit-o pe bunica să mai iasă în stradă, ca să adune balega uscată, apoi să se târască prin odăi până să se aștearnă noul strat de argilă.
La intervale de timp mult mai rare, decât în cazul pământului bătucit, se schimba stratul de hârtie bituminată uzată, având, mai ales, găuri produse de picioare de scaune sau de mese, ori rupturi pe margini.
În camera mătușii, apoi a unchiului, peste cartonul astfel așezat, se așterneau rânduri aproape alipite de covoare multicolore, țesute în casă de către bunica în casă, în geroasele zile de iarnă cu nămeții urcați până sub ferestre și cu soba de tuci înroșită de căldura lemnelor de salcâm uscate, frumos aranjate, clădite, sub streașina șurii, cu o vară înainte încă…




Despre anumite scrieri și lecturi
(72)
Lecturile mele decurg, de foarte multe ori, anevoios: îmi este teribil de dificil ca să pot face un efort persistent de răbdare pentru ca unele scrieri să îmi fie pricepute, savurate.
Știu, din alte lecturi, că cele mai subtile idei, reflecții, se pot exprima cu foarte multă claritate, fără să trebuiască să fii labirintic, încâlcit.




Despre singurătatea senectuții( Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(73)
Vecinul meu de apartament- un bătrân octogenar: înalt, uscățiv, parcă fără pic de sânge în obraji, bolnav de mai multă vreme- a ieșit ca să se mai încălzească la soare( el zice că a ieșit ca să încălzească soarele!).
Este singur, văduv de foarte mulți ani, fără copii.
Privesc la el de la fereastra mansardei: stă pe banca din fața clădirii, îmbrăcat într-un halat de culoarea vișinei putrede, tocit, cu pete multe, iar pe guler…culoarea vișinei putrede este și mei pronunțată! Pe cap poartă o beretă decolorată, cu găuri multe…
Tușește, din când în când, cu „explozii”; apoi scoate din buzunarul de la piept un spray și, căscându-și gura, își insuflă în cavitatea bucală o doză din gazul cel binefăcător.
În mână învârte un baston negru și privește îngândurat pământul.
Sub făget o găină începe a cotcodăci. Bătrânul devine atent, brusc fața înviorându-i-se; Încetează să mai învârtă bastonul: cu capul aplecat, cu bărbia în piept, fără a se mișca, puțin încordat, începe a…cotcodăci!
Găina îi răspunde cu promptitudine. Fața senilă,brusc înseninată a octogenarului schițează un zâmbet plin de satisfacție.
Dialogul înfiripat între cei doi continuă: la fiecare răspuns al găinii, singuraticul meu vecin îi întoarce, asiduu, un cot-cot-codac foarte stilizat, gutural.
După o vreme galinacea abandonează jocul, deși moșul o mai provoacă, o mai îmbie cu câteva chemări, zadarnice însă.
Zâmbetul de pe fața tomnaticului bărbat dispare. Încremenit pe bancă, rezemându-se cu o mână de baston, cu cealaltă de bancă, continuă să privească fix, îngândurat, pământul…




Despre vremuri și scriere
(74)
De foarte multe ori îmi este foarte dificil să mă concentrez pentru a putea realiza notații clare; atunci când mintea îmi este supusă la tot felul de frământări, în preajma mea plutind atâte amenințări, primejdii, ciudățenii greu acceptabile, în astfel de condiții îmi este anevoios să pot fi limpede așa cum mi-aș dori.




Despre mine
(75)
Nu posed, din păcate, acea calitate, acea putere de atracție care îi face pe cei mai mulți oameni să se poată apropia de alții, să atragă, să acapareze, chiar de la prima vedere.
În cazul meu, prima impresie pe care o stârnesc este nu de apropiere, ci de respingere, de distanțare, nu de degajare, de relaxare, ci de tensiune.
Conversațiile de cele mai multe ori, în special cele cu bărbații, îmi sunt o corvoadă și mă plictisesc.
Mă bucur atunci când pot să scap, de astfel de încercări, pentru ca, mai apoi, să mă pot retrage în mediul meu preferat: lectura și, de la o vreme, computerul.