Mîine e acea zi. Îmi privesc picioarele cu semne vizibile de oboseală, “aș mai putea juca măcar un an jumate” îmi spun în gînd, însă decizia e luată.O privesc și pe M: 17 ani au trecut peste noi, cu bune și rele, de mîine voi fi numai al ei, voi “divorta” de minge. Trupul ei de femeie împlinită și cu doi copii “la activ” mă înfioară și mă copleșește în același timp; oare eu, ca bărbat, deși am adus bucurii și dezămăgiri atîtor oameni, am făcut ceva care să echivaleze măcar cu o naștere?Zorii se apropie, de somn nici nu poate fi vorba. Cum să fie vorba cînd o mare parte a ființei mele va înceta să existe? Cum o să fie cînd EU voi trece de tusă de margine spre vestiar?Epuizat, adorm cîteva ore…

Cealaltă viață a mea se va termina peste puțin timp.

Mă simt ca acum 23 de ani cînd am pornit spre primul antrenament, pe stadionul aflat la trei stații de tramvai: cu frica de necunoscut și inima încercînd să iasă afară, pe o vreme răcoroasă și stînd să plouă.

Am pornit singur spre stadion încercînd trec în memorie fiecare frunză, bordură, senzație care o voi trăi azi. Oamenii mă saluta voioși, recunoscîndu-mă; mulți din ei vor fi mai tîrziu la retragerea mea.

Cînd am ajuns la stadion l-am mai privit odată atent, în întregimea lui, ca pe un vechi prieten. Însă, ca și mine, “prietenul” e schimbat: scaunele moderne au lăsat în urmă romanticele gradene, vestiarul cel de acum strălucitor și cu apa caldă la discreție face uitată imaginea vechiului vestiar simplu și curat. Vestiarul unde s-au întîmplat adevărate drame după meciuri, vestiarul de unde ieșeam frumoși și aranjați, chiar dacă în sufletele noastre era tragedie dacă pierdeam.

Numai gazonul pare că a rămas la fel; este de un verde proaspăt, îmi vine să-l cuprind în brate și să-l miros ca pe părul propriei mele soții.

Mai sînt cîteva ore. Sînt singur pe teren și amintirile izvoresc din fiecare colț de iarbă: da! acolo unde e un mic dîmb mi-a sărit mingea cînd îl aveam antrenor pe pretențiosul D, am primit atunci o mustruluială pe cinste! Poarta din stînga, unde am dat primul meu gol, cu capul dacă îmi aduc bine aminte, banca “suspinelor” unde de atîtea ori am stat lînga “Dom’ profesor”, care mi-a fost ca un tată; sper că va veni azi.

Mingea. Am iubit mingea. Nimic nu se compară cu o centrare “cu efect”, o pasă “printre” sau un voleu necruțător, la vinclu. Cel care a iubit mingea știe despre ce vorbesc.

La stadion a început să apară lumea, restul nu mai contează.. Sau poate…întrebat fiind de un reporter cu ce am rămas după atîția ani de sport i-am răspuns “cu o valiză plină de trofee și o poză cu cel mai bun prieten și coechipier plîngîndu-mi pe umăr.”

Cineva spunea că fotbalul e nedrept, însă dragi prieteni, timpul se pare că e mult mai ticălos.