Aș bate cale lungă peste mări și țări de-aș ști că te găsesc în astă lume. În liniștea unui schit dacă te-aș găsi, m-aș face șoaptă de înger și aș pluti din stea în stea pe o rază de cer, doar dacă aș ști că ești. Ning anii de așteptare, norii cern melancolie, în ape, precum stelele, gândurile mele cad. Nici nu pot să înțeleg destinul, oricât m-aș strădui!
Graiul mi se transformă în tăcere și vis iar scrisul mi-e unica scăpare! Mă bântuie gândul, mă macină și-mi ține larg deschise pleoapele - aripile străfundului meu. Arde în mine un foc mocnit, durerea crește, nepăsarea - timpul trecut, scade în mine dorința - eterna reîntoarcere.
Mă strigă amintirea. Îmi palmez tâmpanele și dinții-mi scrâșnesc, ochii-mi strâng în lațul genelor, lacrima fugară, e martoră mută a amintirilor mele, nu vreau s-o aud, nu mai vreau! E dreptul meu! Închid porțile și-mi las inima singură, să se împace cu mine. Tot ce-mi doresc este să mă privești știind că gândurile noastre joacă un joc interzis, să mă săruți pe colțul buzelor, ca un salut platonic, să te întreb cuminte dacă pot să te țin de mână, să stau ghemuită în brațele tale, să ne plimbăm fără direcție, să nu știm niciodată cât e ceasul și dacă mai trebuia să ajungem undeva, să nu-ți spun niciodată prea mult, dar să știi mai mult decât ți-aș putea spune, să-ți ascult vocea și toate problemele unei zile lungi să mi se pară mici, mici, să spui da, cu privirea, la întrebări pe care nici nu ți le-am adresat, să știi cât de mult mi-aș dori să fiu lângă tine acum.
Cer senin, liniște, mă împiedică timpul. Acum e direct proporțional cu azi și invers proporțional cu mâine.
Tac...taci...dar tăcerea poate să spună mult mai multe decât o vorbă, decât un gând exprimat sau păstrat în tine. Tăcerea poate însemna acceptarea stării în care ești, în care vrei să fii, în care vrei să te menții. Dacă iubirea ta există, atunci scoate-o la suprafață...n-o lăsa să se piardă. Nu permite tăcerii să ne-mpiedice să existăm unul pentru altul!