Nu pot să mai plang și totuși lacrimile imi curg șuvoaie pe față, rezerva de suferință părea sa se fi sfarșit. Plang durerea ei sau a mea? Cred, că plang durerea amandurora, două biete ființe care se zbat sa razbată prin lumea asta perversă, imorală, care distruge orice prinde , care te face sa devii dintr-un copil inocent, un nimic . Dar un nimic integrat in societate. Plang, durerea noastră, mi-e atat de aproape incat ii simt pulsul, ii simt inima care stă să iasă din piept știu ca o doare, pe mine ma doare odată cu ea. De ce atata suferință? De ce atata durere? Oare cu ce am greșit? Sau nu poate că nu am gresit cu nimic, doar că acum mai mult ca niciodata eu am nevoie de ea, si ea…ei bine ea…ea nu are nevoie sau mai bine spus ea mai are si o alta. Pentru ea eu nu sunt singura, asa cum e ea pentru mine. Durerea ei este si a mea temerile mele si ale ei. Simt prin fiecare por deznadejdea si frustrarea, care e atat de asemanatoare cu a mea. Acum, așa cum a spus si ea…nu mai e vorba de ei…ci e vorba de noi, de mine si de ea…de mine cea care a ratat testul vietii, cea care are pretenția că stie atatea dar nu e decat un copil speriat, si de ea care ma ajuta sa merg mai departe care ma trezeste la realitate atunci cand trebuie, ea, patul meu al lui Procust. Viata imi e ghidata de ea, pentru mine nu mai conteaza altceva. El, ei cantitați neglijabile atata timp cat eu sunt cu ea, atata timp cat o simt alaturi de mine. Scriu asta ca să nu ma tai, ca nu ma zgarii, ca să eliberez furia si neputința mea, ca să nu imi stric și corpul, imi e deajuns inima mutilată. Am inceput un joc periculos, un joc cu focul din care cine știe cum voi ieși.... Poate cu arsuri grave, mai grave decat aș putea eu preconiza, insă tot ceea ce pot spera este ca la capătul acestei experiențe, mă va aștepta ea. Si că la finalul zilei ii voi putea impartăși durerea mea. Poate că e o povară prea mare pentru ea , aș vrea să o scutesc de aceasta corvoadă…dar nu pot, sunt dependenta de ea. Aș vrea sa pot spune ca ma voi detașa ușor, dar nu. E ca un drog, e in mine, mai mult ca oricand o simt cum rezonează alaturi de mine, ii simt furia, disperarea, blazarea si ma doare. Plang, așa, am inceput sa ma descarc in ultimul timp, așa am ajuns din copilul vesel si visător, am ajuns o ruină, o rămăsiță stupidă, insipidă a ceea ce eram. Cine m-a distrus? El, ea, eu…ușor-ușor am conspirat impotriva mea, am ajutat sa mă diustrug…frumos nu? E așa de greu …aș vrea să fie el, cel care cade…
Am inceput jocul ăsta fară rost, am inceput să mă joc cu el…sperand ca voi reuși să il biruiesc, să il cuceresc. Hrănesc aceasta relatiei cu propriul meu venin. Am pretentia ca sunt mult mai inteligenta decat Lolita a lui Nabokov, vreau să il subjug, să il fac să sufere, mă doare si pe mine, dar dorința de a produce suferința e mai mare ca oricand, monstrul care devin nu mă mai sperie, l-am acceptat ca pe o parte integrantă a mea, acum mă cunosc mai bine. Mă cunosc prin ea, cu ajutorul ei, nu fac altceva decat să imi urmez pașii dictați de Odin. Mă simt pierdută pe coridoarele lungi și pustii. El vrea, promite că mă va ajuta…dar ce nevoie am eu de el? Mie imi trebuie ea…el e doar un accesoriu, o iluzie, un vis, care nu se va implini niciodată. O himeră care se va estompa in timp, care nu va mai fii prezentă peste cațiva ani. Dar ea? Ea va ramane acolo, adanc infiptă in mine și in sufletul meu. Ea mă cunoaște mai bine decat o fac eu, ea mă știe, imi cunoaște suferinta si ar vrea să mă ajute dar nu are cum. Abia se poate ajuta pe ea, iar eu? Eu nu fac altceva decat să o trag la fund odată cu mine, să o duc in abisul de unde nu reușesc să ies…după atatea dați in care am incercat și după tot atatea rateuri. Cand devin sentimentală, rade de mine, imi spune că am luat-o razna, dar știu că in adancul sufletului ei și ea simte la fel. Tot ce pot spune cu lacrimile incă șiroind este: Iartă-mă dragă prietenă, iartă-mă….