Aceeași ieșire.

După așteptarea vizei de, incredibil, 16 luni, am călcat cu inima strânsă a …., da, a opta oară ieșirea din aeroportul New Delhi spre oraș.
Emoții? Nu. Temeri? Nu. Griji? Nu, necunoscutul este provocator, un fel de taur îmblânzit cu atâtea drumuri în necunoscut.
Capitala este aceeași. Aceleași lumini așteaptă să aterizezi. Aceleași mirosuri, postere, aceleași scări parcă, intenționat, în coborâre, aceeași ochi iscoditori mă așteaptă la pașapoarte, aceleași fețe fără expresivitate, fără zâmbete, fără lacrimi,….aceeași oameni de ordine îmi cer „biletul” de ieșire neglijent citit în graba unui gardian postat confuz la mai multe intrări.
Același bilet de taxi ne scutește de îmbulzeala hamalilor care ne-ar fi invadat cu „ajutorul” lor, imediat ce am fi ieșit de pe ultima ușă a aeroportului.
Viața de furnicar haotică, reîncepe.
Ana… nu știu dacă este descumpănită sau prea obosită să mai reacționeze. Mă întreabă cât timp facem până la hotel. Nu-mi arde de glumă cu toate că îmi trece prin gând: (ei! De acum, timpul nu mai contează, întrebare inutilă) așa că îi răspund convențional.
Uite, surpriza: hotelul nu mai există. Îl caut în zadar pe stradă în sus și în jos. Întreb de numele lui. Cineva îmi spune că nu a auzit de el. Altcineva ne asigură că am greșit strada și e gata să ne conducă la alt hotel.
Taximetristul e nerăbdător, îmi cere bani extra deja, așa că, mă hotărăsc să rămânem până la o altă variantă, la camera disponibilă de la etajul trei a unui hotel obișnuit, necunoscut, murdar, cu o „ gaură în perete numită fereastră”, cu toaletă, vorba Anei, parcă având râie… Ne-am lăsat bagajele și, spre binecuvântarea noastră am găsit bilet de tren pentru după-masă spre nord.
Câteva ore petrecute în oraș.
E aceeași viață….mi-o amintesc prin toți porii. Nu mă mai surprinde nimic. Parcă răsfoiesc paginile unei cărți citită de nu știu câte ori. Știu ce urmează când întreb de prețuri…, știu mirosul de tămâie care inundă nările, cunosc culorile țipătoare din hainele expuse la vânzare, știu și că trebuie să am grijă pe unde calc ocolind vacile, mai știu că insistența vânzătorilor care-și fac publicitate unică violează spațiul personal…. Cunosc fețele copiilor cerșetori care uită pentru ce-au întins mâna când se uită în ochii mei…știu…știu rănile duhnind a lepră din trupurile târâte în cărucioare de lemn cu roți bălăbănind dezechilibrate în axa fragilă. Știu!!
Nu mă mai uimesc. Mi-am tras obloanele pe suflet și îmi văd de drum ocolind trecătorii.
Orele trec sau vin...nu se știe. Mă târguiesc cu ricșarul să ne ducă bagajele la gară. Pe drum tot insistă să ne urcăm și noi, măcar una, „o persoană” peste bagaje cu interesul subtil de a ne schimba prețul stabilit deja.
Hamalii dau năvală imediat ce ajungem în apropierea gării. Cu insistență aleg doar unul dintre ei, îi ridic cele două bagaje pe cap și pornim spre peron, la trenul, vagonul, locurile tipărite în bilet.
Și…gata.
Ba nu!! Nici vorbă. Hamalul pretinde prețul serviciului de 20 de ori mai mare. Hai că ne face „bonus”, lasă la un preț de 10 ori mai mare cât pentru un indian, dar nu mai puțin de 8 ori.
Știam prețul dar explicațiile sunt inutile.
- „Pentru tine 20 de rupi nu sunt ca pentru indieni”, se răstește repetat.
- Știu cât trebuie să vă dau, nu-s prima dată în India, încerc să calmez spiritele. Hamalul nu se lasă. Insistă. Cere. Face apel la cât a transpirat, câte linii de cale ferată a trecut, cât de grele sunt bagajele, cât de repede a alergat, cât de „neștiutoare” sunt și „nedreaptă”!!
Îi repet prețul amintindu-i că i-am dat cât pentru trei bagaje nu două. Este suficient, zic.
Devine din ce în ce mai nervos. De pe fața lui și de pe a mea curge transpirația. Nu vreau să cedez dar mă întreb cât durează insistențele lui. Cât să-mi țin nervii întinși. Când pleacă trenul!!
Își scoate bani din buzunar și mi-i împinge să mi-i dea cu silă. Sunt cei de pe trei bagaje plus cât ar vrea el să-i dau.
- Ia-i, se încruntă la mine întinzându-mi bancnotele răsfirate având grija să nu mă atingă totuși.
Dacă tu nu vrei să-mi dai, îți dau eu.
Nici prin gând nu-mi trece să-i iau! Le știu „strategia” de intimidare…
- Nu. Sunt ai dumneavoastră! Și mă uit în ochii lui rezemându-mă cu coatele de banchetele paturilor de la etaj. Se întoarce la „public”. Vecinii nu-l iau în seamă, așa că mă simt ușurată. Cel puțin nu mă așteaptă aceleași explicații, aceleași argumente, aceeași voce, ton, insistență. Se întoarce spre mine, în sfârșit, dezarmat.
- Deci, să plec?
- Da. Plecați.
- Atât îmi dai?
- Ascultă. Atât este prețul. Și v-am dat în plus. Eram gata să îi spun aceleași cuvinte….
Îl văd plecându-se după banii lăsați pe banchetă, se mai uită o dată la mine…mai bombăne ceva și….pleacă.
I-am zâmbit Anei martoră la târguiala noastră. Îmi aminteam că a încercat la un moment dat să îmi vină în ajutor, spunându-i să-și ia banii și să plece, în engleză, dar l-a lăsat indiferent.
Făcuse apel și la „God”, la numele dumnezeului meu se pare. Interesant! Să-l fi întrebat cine este dumnezeul lui!?? Nu apucasem să mă gândesc de două ori la asta, găsea altceva de spus…
M-am așezat pe bancheta. Reușisem să nu cedez. Era o victorie? O înfrângere? Era o joacă mai mult, știu că ei se „distrează” târguindu-și prețul. O luasem prea în serios. Oare uitasem jocul?!! Probabil dacă i-aș mai fi dat 10 rupi „lupta” se scurta. Hm!! Poate ….altădată!!!


…………………

„Bezna din… ochii lor”

Ochii sunt „fereastra sufletului”. Îmi surprind curiozitatea căutând pe sub pleoapele trecătorilor.
Ei nu râd decât foarte rar și atunci e mai mult un rânjet stors de undeva din interiorul gâtului.
Femeile în special, nu mimează nici o emoție. Nu lasă să se vadă nici un fel de trăire din interior. Își rotesc ochii la întâmplare evitând privirea bărbaților care, în schimb își împlântă sfidător ochii, oriunde, mai ales pe trupurile femeilor albe….adică noi de data asta. Te simți evadată. Nu o dată mă întrebam dacă este cumva, de vânzare, detergent de spălat priviri. (….).
E întuneric de aproape o oră. Băieții din echipă ne-au condus până în stația de otoricșa. Ne-am urcat în una aproape goală. Doar un bărbat ascuns până la jumătate în „pătura” aruncată pe umeri, își face cunoscută prezența prin dezgolirea albul ochilor în întuneric contrastându-i mai accentuat.
Mă așez în dreapta lui. Ana în dreapta mea făcându-mă „scut” pentru trupul ei bănuindu-i deja intențiile masculine din experiențele trecute.
Otoricșa pornește. Aud motorul trântind compromițător metalul bruscat.
Cincisprezece minute nu e mult…sau e o veșnicie câteodată. Sunt atentă la mâna stângă a bărbatului care-și face de lucru inventând gesturi artificiale numai să se lipească abuziv de mine. Mâna dreaptă descopăr că este trecută pe după spatele nostru, pană în capătul celălalt al banchetei, rezemată de spătar. Când hârtoapele drumului mușcat de gropi clătina haotic otoricșa din toate încheieturile, bărbatul profita de ocazie și atinge spatele Anei.
- „ Lidia, omul astă mă tot atinge. Nu știu cum să stau mai în față…”, o aud pe Ana mai mult șoptindu-mi printre un năduf refulat.
- Mâna lui e pe spatele tău? mă surprind exagerându-mi gândurile.
- „Nu, dar îi simt mâna atingându-mă.. ..”.
Mi se face silă, mă uit la el.. Mă scuz că gestul lui poate fi interpretat ca „greșeală” și-mi întind simțurile toate punându-mă în alertă, încordată, gata să acționez. Ana se lipește de mine…sunt atentă la spatele ei, la mâna lui,…
E întuneric.. Oh!! Ajungem. Să coborâm trebuie să trecem pe lângă picioarele lui. Hm! O altă ocazie așteptată de el!! Îi spun să coboare să ne facă loc. Se codește strângându-și picioarele sub el crezând că a scăpat. Insist hotărâtă.
- Vă rog să coborâți, vrem să trecem. Rânjește la mine agitat bâlbâind ceva în engleză. Nici un gest din partea mea până nu coboară… Da. În sfârșit…îl văd dezarmat dându-se jos așa cum i-am spus.
Coboară. La puținele lumini aruncate din templu, bărbatul se vede dezgolit, în culoarea sa naturală; e negru, parcă prea negru ..sau… Doar dinții i se înșiră cărămizii sub buzele groase înroșite de tutun mestecat și scuipat la întâmplare. Îl aud încă bolborosind ceva în urma noastră.
Nu știam dacă ar merita duelul. Să-i spun ceva de mâna lui…de ….
Acasă îmi simțeam lacrimile adunate undeva sub pleoape. Voiam să plâng, să-mi spăl imagini, gânduri…
I-am cerut iertare Anei în numele bărbatului. Și-am adormit pătată de bezna din ochii lui, ai trecătorului care, poate mâine chiar îl putem întâlni în alt chip, alți ochi cu același întuneric și, vai, …. în aceeași beznă!!

……………………..


Viața de mahala este India adevărată. Peste 62% din populație trăiește în condiții inumane am spune noi, cei din „lumea civilizată”. E greu să se spună adevărul. Nu știi dacă e ceea ce simt ei sau e ceea ce simți tu, dinafară, ca „spectator”. Totuși, mulți dintre cei care văd prima dată mahalaua rămân încremeniți undeva, pierduți între secvențe care se repetă în reluare zgâriind creierii.
Azi, Ana știe că picioarele vor întâlni drumul pe care noi, cei din echipele anterioare, l-am bătătorit de sute, poate mii de ori.
Zona e un fel de alee care înșiră colibele pe o singură parte, cea dreaptă, ca lângă acestea să șerpuiască agale un râu secat în care-și găsesc femeile apele eliberatoare de jeg din hainele bătute cu pietre.
E praf, atât cât să-l ridice orice tractor rătăcit, înfundându-ți nările sângerându-le chiar. Gura închisă te scutește de a gusta noroiul vrând-nevrând.
Ana poartă sandale. Mă tot uitam la picioarele ei comparându-le cu ale indienilor, cu tălpile lor crăpate și degetele imprimate sfidător în stratul mișcător de nisip și lut uscat… Ce contrast!
Colibele sunt aproape pustii. Femei și copii sunt acasă. Câte un lacăt atârnă mai mult comic decât eficient peste „ușa” încropită din paie uscate și chingi de bambus prinse cu sârmă.
Tac.
Îmi aud bocancii hârșnind la fiecare pas. Piciorul mi-e mult mai în siguranță cu ei dar un fel de lehamite îmi îndoaie liniștea lumii interioare.
Fiecare colibă ascunde o poveste unică. Fiecare prag împiedică tăcerile să rămână închise în sine, fiecare miros descăpăcește sinistru pusnicia singurătății fără căpătâi.
Parcă mi-e milă și să vorbesc.
- Aici este casa femeii cu „piciorul găurit”. Aici e coliba leprosului…(am aflat mai târziu că murise), aici este femeia care dormea lângă vaci …..are un fel de „afaceri” cu lapte și nu se sinchisește să și doarmă cu animalele. Aici e casa Anitei, fetița oarbă…..aici… și-i arăt o altă tentativă de casă..
- „Ce casă!! Parcă e o…. scorbură…!!” explodează Ana vădit dezechilibrată de priveliștea abia începută care te deturnează de la orice gând uman.
Mă pufnește râsul. Așa comparație m-a surprins pe drept.
Traversăm mahalaua cu toate „scorburile” ei perindându-le pe retine. Nu mai știam dacă era de mult de când le lăsasem în aceeași veșnicie uitată sau abia începusem timpul cu formele lui sedimentat de alte valori, alte înțelegeri, alte norme…
Femeile zâmbesc, cele care mă recunosc. Copiii se ascund, unii care ne văd prima dată. Un băiețel începe un cântec pe care îl cântasem împreună cu ceva timp în urmă și mă conduce intenționat dezinteresat până în dreptul casei lui și mai departe….
…………………