De cinci ani zadarnicesc pe holurile spitalului Coltea. Atunci a aflat bunica mea, care a decedat acum o saptamana, ca avea cancer.Acolo am intalnit tragedia absoluta a omului pe pamant. Iadul simtit de trupuri vii. De multe ori am simtit atmosfera opresiva ca ma sugruma. Am inteles ca aceasta boala exaustiva nu alege; am intalnit copii, tineri sau batrani asteptandu-si sfarsitul iminent si suferind. Mirosul de putrefactie se perinda in incinta acestui spital, aflat el insusi intr-o stare deteriorata. Parca ar fi o ironie a sortii, trupuri deteriorate intr-o locatie si mai deteriorata. Am intalnit doctori cu suflet si altii care refuzau sa trateze pentru ca stiau ca oricum bolnavul nu are prea multe sanse. Penultima internare a bunicii mele m-a crispat. Atunci am intalnit-o pe holul acestui spital pe doamna folkului romanesc, Tatiana Stepa. Poate ca astfel, drama mea personala s-a micsorat vazand ca si nemuritorii artei sufera si se sfarsesc ca oamenii de rand. Dumnezeu n-a ales.Sau poate i-a ales pe cei pe care-i iubeste. La fel ca si bunica mea, dansa era impacata cu propria soarta, a venit zambind. Nu stiam daca sa ma bucur ca am intalnit-o sau sa plang pentru o alta persoana draga mie.Atunci am auzit-o spunand ca acolo sunt niste oameni extraordinari care fac imposibilul cu niste mijloace mediocre. Eu aveam o parere distincta, dar bunica mea a mai rezistat cateva zile pentru ca doctorii si asistentele nu s-au despartit de patul ei. Eu insemi am intors-o parca din moarte. Ea a fost o femeie care n-a vorbit niciodata prea mult dar privirea ei stupefiata mi-a dat de inteles ca a vazut moartea cu ochii. Cand s-a trezit a durat ceva vreme sa realizeze ca e inca in spital.
Trecerea in nefiinta a bunicii mele a venit abrupt, neasteptat desi trebuia sa ne asteptam cu totii. Asta m-a obligat sa fac fata tragediei umane, sa iau parte direct la despatirea sufletului de trup, la atatea chinuri suportate de atatea existente. Am intalnit un suflet viu prizonier unui trup mort. Am intalnit ochi de suferinta care strigau neputinta trupului. Am intalnit durerea la superlativ.
Acest lucru dovedeste ca suntem nuli in fata puterii Dumnezeiesti. Nimic nu doare mai tare decat sa te uiti in ochii de suferinta a unei persoane dragi si sa nu o poti ajuta. La o varsta frageda m-am intalnit direct cu sfarsitul. Inca ma mai indeamna mintea sa merg s-o caut in spital; poate am sa ma mai plimb pe holurile cu miros de hoit existential si poate am s-o intalnesc in ochii tristi ai celorlati bolnavi. Poate, nici eu nu mai stiu...

P.S: Poate s-o gasi cineva cu putere financiara si dare de mana sa faca ceva pentru acest spital.