Am organizat de curând un nou concurs de povești pentru copiii cu care lucrez (între 6 și 17 ani). Sunt dezamăgit, în ultimii ani nu văd decât cum își pun singuri limite. Au învățat să spună mult prea repede nu pot sau nu știu, fără măcar să încerce. Din ce am primit, se pare că spiritul de aventură, libertatea și imaginația nu mai sunt ca acum câțiva ani. Pe cine să dăm vina? Televiziune? Școală? Părinți? Sau pe noi, cei care le oferim și altceva în afară de goana după bani, aș îndrăzni să zic că le oferim prin dans, muzică, teatru, și vă rog să nu mi-o luați în nume de rău, o parte mai bună, mai luminată a lucrurilor; o poveste. În fond, arta este o poveste. Fie că o spunem prin dans, muzică sau vorbe… cu zâne, vrajitori. Cel puțin asta încerc să-i învăț pe copiii cu care lucrez, să-și elibereze mintea, să știe că totul e posibil și că orice vis poate deveni realitate.



Tendința generală care o găsesc îngrijorătoare la mulți părinți: cer copiilor să fie de nota 10+ la toate materiile, să-și împovăreze mintea cu tot felul de lucruri inutile. Obosiți după învățat, se “relaxează” ori în fața computerului, ori în fața televizorului. Ca o mică paranteză, legat de TV, v-aș propune un mic experiment. Apucându-mă foarte serios de dans, mi-am restructurat camera, pus oglinzi pe un perete, doar un pat, un computer și în rest să am loc să repet, am dat televizorul afară din cameră, l-am încuiat într-un loc uitat de lume și de timp. Ce credeți că am descoperit? A fost de-a dreptul șocant să constat cât timp liber mi-a rămas (nefiind omul care să se uite mult la TV, un Cartoon, Boomerang). Brusc am avut atâta timp încât nu știam ce să mai fac cu el.



Propunerea mea ar fi, mai puțin învățat (bine, nu deloc, totuși școala e un rău necesar), și mai multe întrebări. De ce? De ce sunt aici? De ce să fac asta? De ce să nu încerc ceva nou? Și nu există nu pot, asta este o minciună. Poți face absolut orice îți dorești!