La radio, cinvea întreabă “inima ta bate rock?”. Am lăsat pe pat revistele și tiparul rece al unor cuvinte rostite, așternutul în care n-ai dormit dar miroase a tine. Noaptea, îmi scriu memoriile și încercuiesc zile ce vin pe un calendar al timpului trecut.

La volan, lumea îmi surâde. Dar o acoperă ploaia abrupt...și eu doar aștept. Mi se deschid toate rănile deodată – nsetate. Când îmi gust lacrimile, mereu văd că plouă cu sare.

Prin fața bisericii, o mână se-nchină pios, cu cealaltă îmi tremur țigara spre buze.
Sunt o gură flamândă de bine și rău.

Ochii nu mi-i privești, ei oglindesc căderea mea.
Poate, totuși, ai avea nevoie de inima asta...

Acum, te port ca pe un tricou favorit înainte de culcare. În tălpile goale, îmi place să mă plimb foarte mică, n-aș vrea să deranjez vecinii, programul tv sau pe tine cu mâinile astea goale. Ele îți spun povestea mea, și tu mă traduci în forma ce-o iau sub pielea ta.

Ca parlamentarii, acum promitem voalat, poate câștigăm, poate mai putem amăgi înc-o dată. Te-am învățat să-mi spui adevarul fără să te simt că mă minți. Și, acum, adorm fără pastille; mi-e de ajuns o gură bună din viață. Nici gustul acela amar nu-l mai am, și nici tu nu mă mai poți gusta pe de-a ntregul.

Cum zeii vor vrea, vom îmbătrâni împreună. Doar să-mi dau jos machiajul dimineții în care m-am prăbușit. Cum de jos, de la picioarele tale, eu văd mai bine cerul, doar îți spun:

Sub el, mereu, copacii vorbesc...