Azi am luat „în piept” orașul...
Am profitat de weekend, de soarele care se revarsă peste noi tot mai nestânjenit de ozonul împuținat de atâta civilizație, de copilul care-mi zâmbea în suflet încercând să mă facă părtașă la buna lui dispoziție, de viață... și am pornit pe jos, pe străzi.
Și pentru că știam că e campanie electorală, mi-am spus că voi putea citi, cu această ocazie, afișele cu sloganuri ademenitoare plasate pe zidurile nevinovate ale orașului.
Parcul Central. Prea ademenitor să nu intru fie și numai pentru câteva minute... Îi zăresc încă de la intrare: cu siluetele lor masive și îngândurate, castanii își sting, una câte una, luminile florilor care abia mai pâlpâie în strălucirea zilei. Puțin morocănoși și cam ursuzi, nu mai răspund cu galante plecăciuni zâmbetelor mele iar coroana lor stufoasă îmi alungă de pe trupul dornic de căldură, plăcuta mângâiere a soarelui.
Traversez aleea. Salcâmii, din care atârnă albi ciorchini pătați de galben și de parfum, mă întâmpină jucăuși iar printre ramurile lor neregulate proiectate peste azur, soarele îmi mângâie fața... Mă așez pe o bancă și îi privesc. În orașul copilăriei mele, între grădina casei noastre și muntele ce-i creștea în spate nu era decât un deal... plin cu salcâmi ale căror miresme îmi mângâiu în fiecare primăvară visele nopților cu ferestre deschise...
Un nepoțel de vreo patru anișori se desprinde din strânsoarea mâinii bunicii și se îndreaptă spre mine. E pictat pe față cu mustăți și perciuni.
-Ei, m-ai speriat! îi spun. Ce ești tu, motănel?
-Nu! se revoltă deplin justificat nepoțelul. Sunt cavaler!
Las micuțul cavaler în grija bunicii și mă grăbesc către ieșire. Pe o bancă, doi „artiști de cavaleri cu mustăți” pictau pe fețe îngeri mici și gălăgioși care nu aveau în suflete decât primăvară... iar înainte aveau toată viața pentru a putea afla și celelalte anotimpuri...
Centrul orașului este asediat de porumbei. Cumpăr un pachet cu semințe și mă încumet să intru în mijlocul lor. Păsările, „domesticite” de atâta îngăduință din partea trecătorilor, nu au răbdare să deschid cutia și mi se așază pe brațe, pe umeri și chiar pe cap. După ce termină de ciugulit din palmă, porumbeii își iau zborul spre alte palme deschise... Unul singur a rămas pe mâna mea. Mă privește mirat, când cu un ochi, când cu celălalt, apoi își deschide larg aripile și își ia zborul spre înălțimi...
„Mai trece o primăvară!”- îmi spun – colindând pe străzi, mai departe... în timp ce gândurile mele profită de frâiele uitate sub salcâmii înfloriți și își iau zborul înspre porumbelul înălțat și el spre libertatea albastră a cerului...
Acasă i-am zâmbit, în oglindă, zâmbetului meu din obraji... și am văzut că pe nas, soarele îmi pictase un pistrui... iar porumbelul își lăsase o pană în bucla „răzvrătită” ce îmi acoperea fruntea.
Despre afișele electorale ce să vă spun? Toți arătau frumos în poze, aveau haine impecabile și părul frumos aranjat... și zâmbeau... Știau toți ce nevoi are orașul și știa, fiecare, ce să facă pentru a-l scoate din aceste nevoi... Fiecare se credea a fi cel chemat să fie ales...
Așa că nu trebuie să-mi fac griji... orașul va fi pe mâini bune. Nici nu se poate altfel cu atâția oameni pricepuți pe afișele electorale...
Și, oricum, astăzi miros prea frumos salcâmii... a copilărie, parcă...