- Sunteți impersonali și renunțativi, le-am spus celor ce veneau să mă înscrie în nu știu ce culte religioase înființate prin America. Pe mine nu m-a învins decât Dumnezeu, le-am spus, port pe scapularele mele, marcate cu fierul înroșit, însemnele eroului înfrânt. Iar voi veniți și-mi spuneți că Dumnezeul meu nu e bun, că îmi trebuie neapărat altul, al vostru. Un vițel de aur, poate. Bieți limitați! De-ați ști pe ce lume trăiți, v-ați sinucide în masă! Suportă Dumnezeu grade de comparație? Sunteți discipolii unui uluitor dezmăț: cum apare o ceată de complexați, cum inventați un Dumnezeu pe potriva ei. Acord scuza de rigoare, cel puțin le dați, amărâților ălora, un sens. Din veniturile mele, atâtea câte sunt, hrănesc niște oameni care nu s-au putut adapta la ritmul societății. Vă aștept, săptămâna viitoare, cu un pachet de mâncare pentru ei.
Au tăcut fariseii, și-au luat propaganda tipărită pe hârtie de lux și cu coada-ntre picioare, au urcat în mașina scumpă, parcată la poartă.
- Noi nu suntem instituție de binefacere, mi-au spus, și de-atunci nu i-am mai văzut.
Au venit alții, apoi, niște persoane deosebit de insistente, pregătite multă vreme la Academia “Banul – Ochiul Dracului”. Că nu-mi doresc o casă a mea, un călcător marca “Phillips”, un televizor color marca “Orion”, o casă de vacanță pe Coasta de Azur, un cont solid într-o bancă elvețiană, erau foarte deștepți, mi-au dat o casetă audio pe care scria “Mai Mult Decât Îți Poți Imagina” de Jim Dornan (?), definițiile pentru fericire nu mai conteneau, ei îmi făceau un dar neprețuit înregimentându-mă în sistemul mondial de vânzare-cumpărare a unor produse cu denumiri hazlii – ce nevoie am eu de fericirile astea uriașe? am întrebat la un moment dat, mie-mi trebuie o fericire unică și simplă, după micimea și prostia mea de ființă tradițională, lui Steinhardt nu i-au trebuit atâtea instrucțiuni pentru a fi fericit, eu mă simt bine și dacă stau în gazdă și scriu cărți și apoi mă chinui să le tipăresc…
- De ce te chinui? m-au întrerupt.
- Pentru că le tipăresc pe banii mei și niciodată nu-mi ajung.
- Vezi, au jubilat, hai cu noi în echipă, vei face bani pentru o mie de cărți!
Mutrele lor triumfătoare m-au dezgustat.
- Da, dar nu voi mai putea scrie, am spus și am trecut în altă cameră să beau ceva, să mă rog pentru soția mea care a continuat dialogul acela nerușinat dintr-un bun simț greu de acceptat (îmi venea să-mi trimit îngerul păzitor s-o ajute).
Tolerată și aproape imediat acceptată ca normă comportamentală, nerușinarea poate deveni putere de stat. Simplificată – rămâne o biată râmă pe care dacă o tai în două, fiecare bucată o ia în sens invers. Ce face un izvor montan cu astfel de pericole? Le macină. Asta am făcut și eu.