Ferestrele închise, pereții capitonați cu iubire antifonică, atât de transparenți încăt se vedeau inimile trecătorilor, aceasta era camera sufletelor ce vroiau să-și macine în liniște grijile. Aici cultivau sentimente de toate soiurile în ghivecele mari atârnate de bolte înalte. Păsările, soarele, ploaia, intrau printr-o spărtură în acoperiș, le era dor. Era o înghesuială din ce în ce mai mare.
Așa că se mutară într-un castel imens, aflat în paragină de secole. Se zicea că-i plin de fantome, dar nu le fu teamă, deoarece nu puteau să simtă altceva în afara propriilor voințe. Erau, nu erau, nu le vedeau și gata. În schimb oglinzile șterse de praf le arătau chipurile ce nu și-le cunoscuseră vreodată. Reale. Acum nu mai puteau uita acest lucru.
Încă o grijă: îmbătrâneau.