agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-28 | |
Gestul capătă în punerea în scenă a lui Dan Puric o consistență de cuvânt întrupat.
Descoperim un limbaj în care trupul însuși devine în fiecare gest ca o ideogramă purtătoare de multiple straturi de semnificații. Atenția și spiritul asociativ al spectatorului sunt solicitate la maxim, dar nu în mod ostentativ, lăsând loc contemplării. Ritmul alert al schimbărilor de decor și dinamismul fulminant descătușat prin jocul de step, arta sabiei, patosul melodic și ritmurile exotice potențează căutarea dramatică a iubirii. Don Quijote caută cu disperare iubirea. Nu o caută evadând din concretul trupului, al anarhiei și războirii interioare sau exterioare. Va trece prin ele, cu o puritate ce apare ca un fir călăuzitor în labirintul de imagini și acte simbolice, ca un reflector al stărilor lăuntrice. Lovind, luptând cu instinctele, sau cu lumea, în primă fază el urcă pe val, le biruie frontal, eroic. Dar cu fiecare lovitură dată, firea sa însăși sângerează. Lovind în celălalt, tu care împarți cu el firea, sângerezi și tu. Erotismul și violența ca pasiv și activ al consumului și eroziunii darurilor firii, se succed într-un ritm acerb. Ele strâng parcă în jurul inimii cercul vicios al mortalității, ridicând în jurul ei izolator zidul aparențelor. E parcă o reacție de apărare a vieții epidermice spre a opri țâșnirea la lumină a sângelui roșu, pur al iubirii. Un văl de gând înăuntru, un zid viu de indiferență și ură din afară se ridică ca la un semn între el și iubirea sa. Forța eliberată prin eroismul său se întoarce ca un reflux împotriva sa, descătușarea energiilor latente are o forță distructivă ce întrece puterile sale omenești. În cheie exterioară, este urât de oamenii eliberați de el din sclavia devenită refugiu, securizare, drog, fugă de sine și de iubire. Aceia se întorc împotriva eliberatorului lor ca să-l ucidă. Toate se întorc împotriva celui ce asumă întregimea firii umane, stârnește furia de bacantă a celor ce nu mai vor să iasă din rolul ce le ascunde adevărata identitate. Lumea întreagă pare că îi devine ca o moară de vânt ce țintește distrugerea sa, căutând să înăbușe fiecare gest de deschidere și chemare la îmbrățișare și reconciliere, la unitate și transfigurare în iubire. Don Quijote își dă seama că iubirea nu câștigă prin luptă, ci prin jertfă. Dacă la început el căuta iubirea printre tentațiile lumii, acum lovit din toate părțile e căutat el de iubire. Înainte de răstignirea finală simbolică, într-o scenă de culminantă tensiune, el comunică cu iubirea sa, regăsește pe calea luminii intimitatea transfiguratoare a dragostei împărtășite. Aceasta îi dă puterea de a galopa spre cruce, nu înainte de a îmbrăca mantia de batjocură și a i se arunca apa întăritoare, trezvitoare ca un motiv baptismal al suferinței asumate din iubire. Prin jertfă, partea pătimitoare a firii se face punte între trup și suflet, între suflet și suflet, sursă a nimicirii dualității contrare și a iconizării lumii. În cheie interioară, evadarea din plasa închipuirii trece prin confruntarea cu patimile ascunse în simțuri. Morile de vânt sunt simțurile purtate de instinctul anarhic. Lupta cu ele trece prin concretul suferinței, al smereniei. Abia atunci iubirea te caută inefabil. Don Quijote se bucură cu cei ce se bucură, suferă cu cei ce suferă. El are nebunia de a intra într-un joc în care faptul de a elibera pe oameni sau a le arăta iubirea poate fi sancționat ca un sacrilegiu. Iubirea atrage paradoxal ura celor din jur, tocmai pentru că odată cunoscută iubirea autentică, dumnezeiască, viața devine mult mai complicată. Ea responsabilizează, cheamă la urmarea unui traseu al jertfei, la rememorarea unui destin hristic pe care de regulă căutăm să îl înăbușim în noi și în cei din jur. Se întâmplă să preferăm instinctiv sclavia simțurilor, a luptei pentru putere sau a sistemelor consumiste și securizante. Nu realizăm că ne rătăcim tocmai de acel miez lăuntric al chipului nostru orientat spre dialog și comuniune. Moara de vânt e ajutată de curentul ce duce spre pierderea identității și înlocuirea ei cu un număr – semn al încadrării oarbe – cu însuși trupul devenit fațadă sau semn golit de semnificație, sau a cărui semnificație este sustrasă conștiinței. Avem înainte cei doi poli de înțelegere a persoanei, unul provenit de la persona, anume cel de mască a actorului de teatru, a unui personaj ce joacă un rol, și cel provenit de la prosopon, care are înțelesul dialogic-comunional de stare „față în față” cu Dumnezeu sau cu cineva în genere. În lipsa asumării jertfei, a chenozei iubirii, ne transferăm continuu responsabilitatea, ucigând conștiința și posibilitatea comunicării, perpetuînd glisarea la suprafața ființei. Într-adevăr, iubirea cheamă la asumarea firii comune. Vălul ce stă în calea iubirii e însăși firea umană neasumată, starea fărâmițată de incomunicabilitate, de dizarmonia stărilor sufletești, de starea în afara luminii, în iadul deznădejdii în care pofta și mânia sunt ca Scylla și Charibda prin care iubirea trebuie să treacă. Sunt doar câteva rezonanțe personale după vizionarea acestei superbe puneri în scenă. Ansamblul tematic este amplu orchestrat în mai multe registre și captarea semnificațiilor cere o multiplă vizionare. Însă dincolo de semnificații, avem înainte o sărbătoare a gestului, o punere în lumină a forței și expresivității ascunse și descătușate în limbajul trupului. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate