stau cugetând într-o gară pustie
am ratat trenul inspirației
( mă consolează gândul
că alții se aruncă de bunăvoie din el)

nici o lumină pâlpâind -
prin tunelul acesta umed
atârnă rădăcinile ploii
sângele tatălui meu
simte c-a mai lâncezit o dată pe-aici
urmând aceleași vagoane scârțâind
l-a-ntâmpinat atunci
femeia ce mi-e mamă

pe mine numai vântul mă mai mângâie
și nădejdea-n Dumnezeu

deasupra mea trec oameni
cu pași înțepători
sub mine foșnesc oameni
cum frunzele toamna

gara asta pare intersecția
dintre viață și moarte

aștept o rază
funie de lumină
ancorată în vagoanele inspirației