fascicule moi de liniște despică
aerul dens al stației
lumina subțire filtrează fețele adormite
ale călătorilor obișnuiți cu solitudinea
perpetuă a vagoanelor străbătând tunelul

acolo nu știi niciodată dacă
fluxul gândurilor are consistența
atât de necesară depășirii
simplei nevoi de a exista

o dorință exagerată
de a duce o existență umilă, dar intensă
printre vagoanele cu transpirația mecanicilor
infiltrată în osii, șuruburi și tampoane
se simte în pulsul lor

e atât de liniște în forfota aceasta umană
încât viața parcă a încetat să mai fie
un pachet de nevoi, isterii și speranțe
transferându-se pe nevăzute în
zgomotul uniform, imperturbabil
al metroului între stații