Motto / „A intra ca un vis în sufletul unei fete este o artă, a ieși este o capodoperă” – Soren Aabye Kierkegaard

O zi în care și-ar fi dorit ca toată viața ei să fi fost altfel. Nu era prea bună din nici un punct de vedere, și nicidecum din punct de vedere psihic. Demoralizată și fără niciun prieten aproape, se lăsa pătrunsă de gânduri negre ca de un cuțit cu lama tăioasă ce frânge carnea crudă a unui prunc. Lacrimi grele i se scurgeau din adâncurile sufletului aducând la lumina zilei doar picături sărate cu străluciri de rouă.
Sonia era de obicei o fată veselă și desprinsă puțin de lumea realității. O visătoare ce refuza realitatea, creându-și o lume proprie. Refuza prezentul, uneori dorindu-și să se arunce în vis și să rămână acolo.
Dar acum totul luase o înfățișare tare ciudată. Nu găsea motivul, nu găsea vinovatul și se autoculpabiliza. Îi stătea în fire să-și asume orice vină și să suporte să fie mustrată. Așa era ea, plină de contraste; când veselă încât toată lumea se distra și se bucura de prezența ei, când tristă și abătută, părăsind-o toți, revoltată, ca mai târziu să devină apatică; nimeni nu o înțelegea, dar se mulțumea că nu i se cereau argumente pentru stările ei schimbătoare.
Îi revenea în minte vechea iubire pe care o crezuse îngropată în cripta trecutului. Analiza fiecare clipă și nu găsea decât emoții și iar emoții. În schimb ceea ce trăia în prezent era cu totul altfel – simțea plăcerea. Dacă în trecut era iubită, dar se temea să răspundă chemării lăuntrice, acum ea era care iubea cu pasiune.
De ce această întorsătură, când pentru ea dragostea era o chestie nesuferită? Da, chiar așa o denumea – o chestie!
Se ridică din pat, privi înduioșată ursul mare de pluș primit de la David și luă o hotărâre: se va duce la întâlnirea cu Mihai.
După o jumătate de oră de aranjat își pregăti inima pentru revederea cu marea iubire și plecă. De obicei era îmbrăcată haios, lăsându-ți impresia că hainele sunt luate la întâmplare, în grabă, fără nicio legătură între ele, însă un ochi fin putea observa că era elegant dezordonată și totul decurgea cu o stare sufletească specifică ce se regăsea în îmbrăcăminte. Acum era cochetă și avea o strălucire aparte ce izvora din inimă. O frumusețe lăuntrică îi invada ochii și chipul părând aproape eterică.
La ora stabilită se întâlni cu Mihai. Un fost pretendent la sentimentele Soniei, o iubire pe care o credea imensă și căreia îi dăduse o valoare cu mult mai mare decât merita. A fost complet distrusă când a aflat de căsătoria lui și s-ar fi dus și la nunta lui, doar pentru a se convinge dacă într-adevăr este fericit și chiar a fost alungată din inima lui. Căsătoria lui s-a terminat cu un răsunător eșec – divorț în patru luni! A venit spășit și înlăcrimat în brațele Soniei, cerându-și iertare, iar ea l-a iertat... a recunoscut însă că de la dragoste la ură este un pas infim de mic, în ziua în care plecat după o altă aventură... Mihai revenise, după încă un an în care și-a strâns singură lacrimile și durerea pentru a-și clădi un imperiu al curajului. După a doua trădare, el avusese curajul s-o sune și să-i tulbure liniște cu o rugăminte: să se întâlnească pentru ultima data. Acceptase după o zi întreagă de insistențe telefonice și alte trucuri, să se vadă cu Mihai, deși era conștientă că se vedea deja compătimit și iertate. Se înșela.
- Sărut mâinile, Sonia! Ești foarte frumoasă și cu toate că nu te-am văzut demult, ai rămas la fel. O sărută fugar pe obraz și se uită întrebător la ea.
- Ești un galant Mihai, dar să lăsăm dulcegăriile și să trecem la subiect. De ce m-ai chemat?
Părea surprins de abordarea rece și directă a ei. Își imaginase altfel această întâlnire – ea venind într-un suflet la întâlnire (acum, ca niciodată, întârziase zece minute), spunându-i cât i-a fost de dor de el și cât a suferit, iar el promițându-i câte în lună și în stele o va face să uite trecutul și să i se arunce în brațe, bucurându-se de siguranța pe care i-o oferea până se plictisea și o pleca din nou. Când simțea nevoia să-și încarce bateriile venea pe insula bogată și plină de dragoste care era chiar inima Soniei. Nu-i lua în serios sentimentele, pentru el era reprezentarea fidelă a Penelopei, sortită să ierte infidelitățile iubitului și să-l aștepte la nesfârșit. O îmbătase cu vorbe mieroase de două ori, de ce n-ar reuși și a treia oară și a mia oară și întotdeauna_
- Sonia știi că pentru mine ești unică! Am plecat pentru că erai încă o copilă, plină de teamă și fără nicio speranță de a mă iubi. Acum ai crescut și cred că poți să înțelegi chinurile prin care am trecut din cauza nehotărârilor tale.
Cuprinzându-i mâinile și privind-o în ochii, spuse_
- Am revenit dornic de a-ți pune inima mea la dispoziție și de a trece prin iad, dacă este nevoie, numai să mă ierți. Am nevoie de tine, mă simt singur, cel mai nefericit om din lume și am nevoie de iubirea ta curată.
- Mihai, spuse atonic Sonia, renunță la aceste lamentări care te fac jalnic și lasă-mă să-ți vorbesc sincer și clar pentru ultima dată.
- Se uita la el și abia acum observa trăsătura figurii lui. Era tipul de om, care te mințea în cel mai prefăcut mod. Se prezenta într-o asemenea manieră încât îți dădeai și sufletul numi să-l vezi mulțumit și fericit. Cum putuse să fie atât de idioată și să nu-l vadă așa cum era în realitate? Totul era o piesă de teatru, pusă în scenă pentru un spectator – ea și într-un singur decor încărcat de amintiri – parcul; iar la final actorul era încurajat de lacrimile auditoriului. Gata, se terminase cu vorbele ce-i înduioșau inima, se terminase cu acest rol de păpușar, reușea să-i vadă caracterul; plin de vise, independent, nepăsător la problemele și durerea celor din jur, superficial și egoist.
Stăteau pe banca lor favorită, în parc era liniște încât și natura aștepta mărturisirea Soniei.
- Mihai, începuse timid Sonia, dacă tu crezi că între noi a fost iubire, eu îți spun că te înșeli, eu cred că...
- Dar cum poți spune, Sonia așa ceva? o întrerupse Mihai pe un ton supărător.
- Te rog Mihai, lasă-mă să vorbesc până la capăt, da nu, plec și te las singur și nelămurit aici. Îl privea adânc în ochii – știi că sunt în stare, Mihai.
Într-adevăr cunoscuse și această latură încăpățânată a Soniei, dar nu-i găsea locul în această intimitate. Nu voia să riște, așa că tăcu.
Mai sigură pe ea, trecându-și degetele prin părul șaten, ușor ondulat, gest care plăcea la nebunie lui Mihai și căruia nu-i rezista să nu-l atingă, Sonia continuă:
- Între noi a fost o amiciție, o prietenie trăită la cele mai înalte vibrații ale unor inimi de visători. Eu credeam că sunt stăpână pe inima, gândurile și visurile tale, dar era o utopie. Îți flatam orgoliul și mă plimbai ca pe un trofeu, nu eram decât floarea de la butonieră ce te făcea mai important...
- Cum poți crede așa ceva? Spuse Mihai, ridicându-se exagerat de pe bancă și punându-și mâinile în cap. Doamne, Sonia, ce fel ai ajuns să gândești!
Văzând-o că este pe punctul de a-l părăsi fără a ști de ce gândește irațional despre iubirea lor, își promisese în sinea lui că-și va mușca chiar și limba și n-o va mai întrerupe, numai să să rămână. Să nu plece.
Sonia își călcă cuvântul și acceptă. Cedase această luptă, dar era sigură ca va câștiga războiul. Victorie ce-i va reda încrederea în sine și în iubirea ei. Reîncepu:
- Oricum, nu are niciun rost să-mi spui că nu-i adevărat și nici nu voi încerca să amintesc acele trăiri mincinoase. Am crezut cândva că iubesc, că sunt îndrăgostită de tine, dar iubeam mai mult ideea de a iubi și de a fi iubită, de a aparține cuiva. Nu te-am iubit, nu te-am iubit niciodată!... Făcu o pauză, dar foarte scurtă.
- Am crezut în tine, în experiența de viață pe care o afișai pretutindeni, în filosofia scrisorilor tale și am devenit un discipol al ideilor tale. Când am învățat și mă credeam pregătită pentru viață, tu m-ai abandonat. Nu am înțeles nici până acum, de ce m-ai smuls copilăriei, îmbiindu-mă cu o înfățișare frumoasă a vieții pe care n-o vedeam, dar pe care tu mi-o descriai nemaipomenit, ca apoi să mă părăsești. Aceasta a fost cea mai ticăloasă etalare a indiferenței mârșave pe care o posezi. Lasă-mă să termin și nu mă privi atât de surprins. Cu aripile frânte a doua oară și cu iluziile sfărâmate am căzut în abisul singurătății așteptând o minune. Nu la de la tine, pentru că niciodată ucigașul nu-și va regreta fapta și nici nu va putea reda viața și încrederea victimei. Am așteptat și m-am rugat să se întâmple un miracol în viața mea, să apară ceva sau cineva care să dea sens vieții mele... Și a apărut cineva. Un băiat. Se numește David și pe el îl iubesc. Dacă între noi diferența de vârstă este de opt ani, între David și mine diferența este doar de doi ani. Tu mă credeai nehotărâtă, el a luptat du această nesiguranță și m-a schimbat, tu mă învățai ce este viața, el îmi spune că trebuie să învățăm amândoi, tu îmi spuneai că sunt .. rece, frigidă și imposibilă, el a făcut din mine o fanatică a iubirii. Mihai, nu te-am iubit și nici măcar nu simt nimic pentru tine, nici ură, nici durere. Pentru mine nu exiști, nici în trecut și nici în prezent.
Era o tăcere sumbră. Mihai simțea că între ei doi se instalase cineva necunoscut și că se bucura de tot ce avea și mai ales de iubirea Soniei. Ea spuse râzând:
- Trăiesc, iubesc, sunt fericită și-ți doresc să simți și tu măcar o dată în viață ceea ce am eu în inimă...
A plecat și cu toate că Mihai ar fi vrut să o rețină, nu mai avea putere. Toate cuvintele ei i se oprise în lacrimile egoiste ce îi curgeau dintre genele-i lungi. Erau lacrimi adevărate, poate primele din viața lui. Ieșeau cu greutate și arătau durerea, dar Soniei nu-i mai păsa de suferința lui, devenise indiferenta ca și el și reușise să-l răsplătească cu același comportament.
Cu brațele în jurul ei, sigură și mulțumită de ea, se îndepărta de Mihai. Privind-o din urmă i se părea că dansează. Și, cu-adevărat dansa, dar nu cu picioarele, ci cu sufletul în ritmul unei melodii cântată de inima ei plină de iubire.
Se întâlni cu David peste câteva minute, pe o altă alee din același parc. Inima ei se lăsa supusă săgeților lui privirilor lui iar sufletul vibra ca un arcuș atins de iubire. Îl îmbrățișă înflăcărată și plină de devoțiune îi șopti la ureche suav: „te iubesc!”
David o privi fericit, o îmbrățișă la rândul lui și îi răspunse: Chiar dacă eu ți-am spus de multe ori, eu mă mulțumesc să aud asta de la tine mai rar, dar să fii exact așa cum ești acum – doar tu înconjurată de sinceritate. Am așteptat mult să aud aceste cuvinte, dar a meritat.
Și-au continuat declarațiile prin cel mai frumos sărut apoi cu pași ușori se plimbau prin parc iar aura iubirii le dădeau aripi spre fericire.

Undeva pe o bancă, un om își dădea seama că nu are niciun rost, dar că nici nu l-a căutat vreodată. Era un rătăcitor, ce credea că poate să poposească în orice inimă și o poate părăsi oricând. Înțelesese că el era cel izgonit și că niciodată nu a avut ce oferi. Se stingea în el făclia dătătoare de viață.