M-au prins într-o seară, singur, la un colț de stradă lângă cimitirul de la marginea orașului. Era intuneric și frig, ploua mărunt și apăsător și mirosea a oase ude. M-am zbătut, dar ce folos… ! Cu cât încercam mai tare, cu atât mai strâns mă țineau.., în curând nu mi-am mai putut mișca nici măcar ochii. Mâinile lor mă apăsau atât de tare încât inima mi se ascunsese într-un colț și de frica ghearelor ce o înțepau din toate părtile, batea secundele din ce in ce mai încet, până ce au devenit zile și ani, iar în jurul meu totul a început să se precipite.
Întâi m-au lovit în stomac și mi l-au umplut cu nașterea mea, cu primul strop de lapte, cu chipul mamei, cu prima păruiala …Apoi mi-au înfipt un cui în inimă, unul cu multe vârfuri ruginite, otrăvite cu regrete, plin de lacrimi neplânse și de palme nedate, de înjurături nerostite, de excremente refulate. Luni întregi nu am simțit decât cuiul răsucindu-ni-se în mii de răni, mie, celui căzut pe strada din fața cimitirului, mie, celui care nu poate fi asasinat și care încă iși amintește de căderea Romei și mie, copilul umil care a refuzat să crească. După prima clipă, cam un an și jumătate, am auzit veninul semănat de mine-n ceilalți, topindu-mi miocardul și am început să mă lichefiez și eu, omul bun pe care-l știam de la prieteni, filantropul pe care toata lumea-l iubea pe față.
Îmi mai rămăsese doar un colț nerăscolit de cuiul otrăvit, cel care nu era făcut din granit ci din milă, un colț al uitării.
Păreau deja 2000 de ani, cu convertirile lor, cu cruciadele lor, cu arderile lor pe rug, cu nopți ale vrăjitoarelor, cu reîntoarcerea la Dumnezeul fiecăruia… și nu-mi mai aminteam decât durerea de pe cruce. Nici măcar gândurile mele despre cei dragi nu mai știau cine sunt, cu toate ca nu trecuseră decât 2 secunde.
Totul s-a oprit pentru o clipă, lăsând loc Nimicului, care m-a învăluit într-o liniște lăptoasă, ridicându-mă la Rai. Aproape adormisem când au început să-mi sape carnea și sângele după ultimii nervi ascunși. I-au căutat mai întâi pe cei din picioare, apoi pe cei din mâini, degete și, în cele din urmă pe cei din cap. Îi scoteau cu colții lor albi, lungi și încovoiați ca niște cârlige de pescuit demoni și se înfășurau cu ei râzând și dansând, întinzându-i din când in când până la limită, împletindu-i mai apoi în mii de kilometrii de durere nerostită.
Am simțit cu groaza dintâi prima înțepătură, prima căzătură, prima bătăie și primul sărut, și toate celelalte nenumărate care au urmat. Mii de extracții de măsele infectate, de operații fără anestezie, de amputări, de castrări, de membre fantomă, de jupuieli, de ciopârțiri, de trageri pe roată și de răstigniri, m-au invadat în același timp. Clești grei, fierbinți și ascuțiți și reci în același timp, îmi țineau creierul despărțit în zile însorite și nopți albe, ca să nu pot leșina. Și totuși eram viu și strigam cu vocea puternică și schimonosită a groazei adunate din strămoși, și nu mă auzeau decât morții de peste drum… ! Milioane de guri mi s-au deschis atunci în fiecare nerv și am urlat înfiorător ….și-n toată lumea nu mai exista nici măcar un timpan !
Durerea s-a topit, după alte câteva mii de ani, iar ceasul din cimitir arăta tot 12.
Eram tot numai o minte, umflată e drept, dar ușoară și ageră ca o sanda înaripată, ce zboară cu viteza gândului. Nu mai simțeam nicio durere și nici nu mai aveam de ce pentru că mintea-mi înghițise întregul corp. Chiar atunci când mi-am dat seama ca nu ma mai pot ascunde-n trup, doua pete negre mi s-au asezat drept pe ochi si nu s-au mai miscat…, mi-au invadat gandurile si mi-au intunecat amintirile. Nu mai puteam vedea nici macar zilelele innorate sau noptile fara luna, din amintirile vietilor pierdute. Ma gandeam la soare si-l vedeam negru, inconjurat de noaptea uitarii.
Mi-au mai lăsat pentru o jumătate de clipă pipăitul și am simțit pentru ultima oară tot ceea ce am atins sau am ezitat să ating de-a lungul vietii, presiunea aerului în alveolele pulmonare, tropăitul gripei în sângele înfierbântat, buzele fetelor nesărutate și părul nemângâiat vreodată. Am simțit apoi gusturile de care nu avusesem parte, diabetul și fierea și sarea oceanului mi-au invadat mintea. Și am băut sângele oamenilor ce nu-mi erau simpatici, și am gustat din carnea lor și mi-a plăcut, cu atât mai mult cu cât știam că nu am voie și că e contagiasă, balonându-mă cu visele lor mincinoase… Nu mai savurasem niciodată otrava, deși mi-am dorit întotdeauna să fiu paharnicul regelui !
A avut noroc de data asta, spusese un nas mare cu o lanternă în mână, duceți-l la Reanimare…