Aș vrea să pot ucide ultimii zece ani din viață. Mai bine ultimii douăzeci. Dacă mi-ar fi în puteri aș șterge toată adolescența, laolaltă cu tinerețea, acele splendide perioade în care timpul nu s-a așezat peste simțire, trăire sau nebunia scuzabilă a nepăsărilor mele. În acest răstimp am respirat iubire pentru tot ce mi-a intersectat viața. Indolența rațiunii a sfidat fiecare piedică socială oferind afectului un răsfăț nemaiîntâlnit. Aveam timp pentru orice. Mai presus de toate mă puteam dedica în voie frumosului. Știam fără echivoc a-l diferenția de estetic. Am sedus timpul abandonând prezentul, anulând temporar viitorul; același viitor, ajuns acum prezent și care se răzbună pentru ignoranță.
Toți acești ani s-au transformat inconștient în acumulări, experiență care trădează prin atitudine o resemnare care mă sfârșește. Teribilă revelație este revelația rațiunii. Tot ce am trăit, citit și analizat până la rădăcina cauzelor acum mă anulează. Gândind în amănunt, analizând dincolo de orice profunzime am uitat să simt. Am uitat să accept frumosul ca formă simplă a existenței, omit cu suportul perversului subconștient a mă bucura de lucrurile mărunte, cele care în fapt animează cotidianul, dau culoare vieții. Acum mă întreb, deși inutilitatea acestei întrebări îmi frânge zvârcolirile sufletului, cât îmi permit a mai greși, a insista în renunțare?
Ciclic, sincopele vieții mă readuc în capitolul, niciodată definitivat, al dezamăgirilor. O altă revelație mi se dezvăluie autentificând frumusețea vieții. Sunt teribil de curajos, dar poate tardiv realizez curajul. Știu doar că nu voi renunța le el, deoarece parvine din adolescența care mi-a conturat personalitatea, devenind în prezent un stigmat. Nu există om care sa nu dezamăgească sau să suporte o dezamăgire. Parte integrantă a genezei, omul are întipărit genetic eroarea. Indiferent că ne place sau nu suntem predispuși la greșeli. Greșind suntem obligați la a oferi sau a suporta deșertăciunea afectului prin invocarea și acceptarea dezamăgirii, fie ea creată sau suportată. Acest fapt îmi definește curajul. Afirm cu toată tăria durerilor mele că pentru a accepta dezamăgirea îți trebuie curaj. Ai nevoie de spirit. Ești obligat să te deschizi în fața semenilor, să-i primești în tine, chiar dacă rațiunea sau instinctul de conservare te-ar vrea condamnat la introvertire. Nu poți renunța la umanitate, indiferent dacă ți-ai propus a renunța la iubire. Unirea sufletelor se realizează cu acordul și participarea părților, unirea suferințelor de asemenea. Numai cei curajoși, uneori inconștineți, acceptă deschiderea către semeni. Despre acest curaj vorbesc eu aici, curajul de a te deschide către fiecare, către orișicine, asumându-ți neliniștile care vor urma, conștintinzându-le. Dezamăgirile nu ucid, dar anulează sufletul; consolidează perfiditatea rațiunii. Acea rațiune la care acum aș renunța cu bucurie, acea luciditate care îmi repugnă obligându-mă la renunțare la viață, care îmi dorește ștergerea ultimilor douăzecișiceva de ani din viață ...

Cluj Napoca
februarie, 2009