Un bun prieten, foarte îndepărtat de mine ca timp și spațiu, de care mă leagă o corespondența rară, dar de adâncă profunzime și prețuire îmi spunea că „ atunci când omul își recunoaște limitele, Dumnezeu este acolo”. O replică la ultimele mele scrieri. Mă simt astfel, obligat să răspund.
*
Atingerea limitelor este suferința în forma ei pură. Este o stare empirică care-ți readuce iminența morții. Nu te simți capabil să-i supraviețuiești. Îți pare că orice urmează acestor trăiri este lipsit de valoare. Întrebările care te macină invocă Divinitatea. Te simți un pesudoateu care calcă pragul capelei pentru a-i cere Lui lumină, în cel mai deprimant caz, izbăvirea. În nebunia durerii, suntem capabili de orice blasfemie, de anularea completă a Lui, de arderea Bibliilor în piața publică. Cum poți să-i ceri ceva, când apogeul suferințelor tale îl determină pe El să se caute de viață? Când nimicul te invadează nu ai soluții, dar nici nu poți sta la mâna destinului, a timpului sau a milei divine. În decalogul sentimentelor mele, pentru că doar la atât mi s-a redus simțirea, mila este un sentiment parșiv și pervers. Când nu simți mila, nu ai astfel de expectații, mai ales de natură divină. Sunt de acord cu prezența Lui în mine, dar numai în starea amorfă a afectului, atunci când nici suferința și nici iluzia fericirii nu mă atinge. Când sunt liber de orice povară a melancoliei, sau a tragicului (perfidul rezultat al iluziei unei împliniri depline), Dumnezeu poate locui în mine. Atunci va fi lispit de ocare sau reverențele stărilor de beatitudine. În acel echilibru se regăsește Dumnezeu. În altă stare, El nu poate fi asimiliat decât ca providență sau călau. Lângă el nu stau condamnații la moarte, nici bolnavii incurabili atinși de umbrele fatalității, nici sfinții contemporani acestei lumi. Lângă El stau numai sufletele lor. Regretele, pasiunile și viața din trup rămân țărânei.

Cluj Napoca
martie, 2009