Oricât aș încerca să mă dedic artelor, în sensul acceptării supraviețuirii în tagma lor, mă văd nevoit să mă împiedic de rudimentara , chiar puerila întrebare, ”De ce?”. A supraviețui vieții înseamnă a mă abandona total nopților mele, a-mi relua teribila metamorfoză a rațiunii, a-i permite afectului să sângereze liber. Ieri am servit ignoranță semenilor, așezându-mă la o cafenea cu o carte în mână. Alegerea lecturii, cu desăvârșire a fost una insiprată, deoarece exercițiul de ignoranță mi-a reușit pe deplin. Inutil să spun că semenii mi-au întors ”respectul”. Poate două, trei perechi de priviri curioase au mijit pentru a intui titlul din mâna mea, nicidecum pentru a-mi crea insuportabila indecență a unei descompuneri spre analiză. Mă întrebam în drum spre casă, sedimentând revelațiile acestei experiențe, ce aș putea să le spun semenilor, ce am fi capabili a ne împărtăși!? Când afli despre tine că ești departe de orice adevăr cu privire la sensul vieții sau al morții, nu-ți rămâne decât decența tăcerii și evident, teribilele convulsii aparținând spiritului.
*
Ce știu despre viață!? Aproape nimic, în afara faptului că ea merită trăită. Apare întrebarea: cum? Ce aș putea răspunde unei întrebări prin care oricare dintre semeni mai oropsiți, nerăsfățați ai sorții, ți-ar spune că i-a murit copilul sau că suferă de o boală incurabilă, urmat de pateticul ”De ce mi se întâmplă mie?”? Care logică aș putea-o găsi pentru ignoranța pe care semenii mai înstăriți o dovedesc față de cei nepăstuiți? Cum și-ar putea justifica cineva gestul anulării afectului, când ieri spunea „te iubesc”, iar azi se dovedește a fi golit de orice simțământ, nul în fața oricărei trăiri atribuite iubirii? Ce aș putea să-i învâț pe semeni, când eu însumi sunt un repetent al vieții și persist în aceleași erori? Ce răspuns mi-aș putea oferi la întrebarea, de ce trebuie ca totul să aibe un raționament logic!? Argumentele ultimei întrebări există; se pot extrage din empiricul vieții, dar din nefericire doar atât dețin, argumentele. Străină de mine este minciuna și tocmai de aceea afectul și rațiunea îi refuză apartenența. Toate aceste întrebări le-am adresat și Divinității. Nu mă amăgesc defel. Dumnezeu nu are răspunsuri la frământările mele, pentru că sigur este ocupat cu cei care acceptă să trudească, să trăiască simplu, cei care au cu adevărat credință. Măcar ei cred în ceva, acel Ceva care le conferă un sens vieții. În timp ce ei trăiesc în suburbia vieții, fără a fi interesați de a-i descoperii vreo taină sau logica vreunei tentații mărunte, eu sunt dedicat supraviețuirii ei.

Cluj Napoca
martie, 2009