agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10393 .



Caiete (1966-1968)
personale [ ]
fragmente

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emil_Cioran ]

2009-04-28  |     |  Înscris în bibliotecă de serban georgescu



Dușmanilor mei: Dacă voi vă socotiți puri, sunt fericit să fiu un ticălos.

Cu cât o literatură se dezvoltă și se rafinează, cu atât mai puțin contează „sentimentul” în cadrul ei. De la un moment dat el este izgonit aproape cu desăvârșire. Literatura devine atunci o tehnică și nimic mai mult – ca în Franța la ora actuală.

Imperfecțiunile Creațiunii sar în ochi la tot pasul și-n fiecare detaliu. Ce lucru de mântuială!

Franceza e o limbă a cărei sevă a secat; iată de ce poemul, romanul, filozofia, totul apare în această limbă ca un exercițiu, ca o scamatorie de virtuoz.

Vizitatorilor care-mi văd masa de lucru și care mă întreabă: „Aici scrieți? – îmi vine să le răspund „Nu scriu NICÃIERI”.

La urma urmei, prostia e preferabilă vulgarității (care e compatibilă, din nefericire, cu inteligența și chiar cu spiritul).

Să abandonăm totul. Să avem curajul și pudoarea de a crăpa în singurătate, ca elefanții și ca șobolanii.

„Ați ajuns la un impas” îmi reproșează unul și altul – stranie obiecție. Despre FLORILE RÃULUI s-ar spune oare că duc la un impas?
Când reflectez la un lucru, mă gândesc la SOLUÞIE mai puțin chiar decât ar face-o un poet.

B. scrie într-un ziar german că cei mai mari stiliști printre eseiștii din Franța sunt Roger Caillois și cu mine: să admitem că afirmația ar fi adevărată. Să vedem care e motivul ei adânc: Caillois scrie bine fiindcă se bâlbâie; eu fiindcă vorbesc împiedicat. N-aș fi făcut niciodată un efort de stil dacă aș fi putut articula cum trebuie. Cei ce vorbesc cu ușurință (oratorii și amatorii de discuții) scriu în genere prost. Dificultatea de a ne exprima, obstacolele, caznele pe care le întâmpină cuvântul, VORBIREA, sunt cele care ne constrâng să cântărim (sau MÂNGÂIEM) cuvintele atunci când scriem. (Să ne gândim la exemplul lui Valéry, acest bâlbâit tipic.)

Duminică la țară. M-am plimbat spre Saint Chéron, pe podiș. Criză de melancolie, sentiment acut că voi fi pururi SINGUR, orice s-ar întâmpla. – Câtă vreme umblu și obosesc, totul e în regulă, de cum mă opresc însă, mă cuprind iarăși umorile și gândurile mele obișnuite.
Nici măcar „natura” nu poate să m-ajute; dimpotrivă, favorizează crizele mele de urât. Cât e de falsă ideea mea că dacă aș trăi la țară, aș fi cu totul altul, lecuit de obsesiile mele. Adevărul e că tăcerea și singurătatea nu mă pot face să uit neajunsurile mele și că nu există LOC pe pământ unde aș putea fi diferit de ceea ce sunt. Fericirea nu-i un remediu pentru melancolie; dimpotrivă, o agravează, căci se hrănește cu aceeași lăcomie și din plăcerile, și din durerile noastre. Totul îi cade bine, PE SOCOTEALA NOASTRÃ.

Cine sunteți? Sunt un STRÃIN – pentru poliție, pentru Dumnezeu și pentru mine însumi.

Deunăzi, la editorul meu, am înghițit un refuz care ÎN MOD NORMAL ar fi trebuit să mă înfurie și să mă silească să fac o scenă. N-am zis nimic, m-am stăpânit, și bine am făcut. A ști să te domini – lucru pe care nu-l poți face ÎN CHIP FIRESC decât dacă te tragi dintr-un neam de sclavi.

Sunt uluit de cantitatea de cărți care nu-mi spun nimic, care nu mă privesc și cărora mi-e cu neputință să le recunosc o valoare obiectivă. ȘTIU că n-ar fi trebuit să fie scrise.

Abține-te să dojenești pe cineva, oricine ar fi. Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba. Dar nu pot. Iar tu și mai puțin ca ei.

Nimic nu-i mai sterilizant pentru un poet decât să citească alți poeți. La fel, a citi filozofi (e tocmai ce fac profesorii), înseamnă a te condamna să nu ai niciodată nici măcar un gând filozofic.

6 aprilie 1965 – Aseară la sala Pleyel, PATIMILE DUPÃ IOAN, cu Berliner Chor.
Emoție intensă. „A muri nu înseamnă nimic, moartea e o formă a bucuriei” – acesta e refrenul pe care mi-l cântam.

Absenții au mereu dreptate – în viața literară. Scriitorul nu trebuie să SE ARATE.

E nimerită remarca potrivit căreia specialistul este omul CARE AFLÃ TOT MAI PUÞINE lucruri.

Omul e fără îndoială o apariție extraordinară, dar nu o REUȘITÃ.

22 aprilie 1965 Preț de cinci ore m-am luptat să adorm, mi-am pus chiar un supozitor cu morfină. Spre ora 4 dimineața, în fine ceva s-a dat bătut, iar eu m-am scufundat în beatitudinea inconștienței.

Într-o carte despre budismul zen a lui A. W. Watts, citesc următoarele: „But the anxiety-laden problem of what will happen to me when I die is, after all, like asking what happens to my fist when I open my hand, or where my lap goes when I stand up”

Singurul mod de a te întâlni în adânc cu celălalt este să te ocupi de tine și numai de tine, de ceea ce e mai adânc în tine. „Altruiștii”, filantropii, spiritele „generoase” nu înțeleg și nu ajută cu adevărat pe nimeni; sunt oameni care au energie de cheltuit, atâta tot.

3 mai 1965 De două săptămâni umblu în cipici din pricina operației pe care am suferit-o la piciorul stâng. Astăzi, după o scurtă plimbare, în momentul când traversam piața Odéon ca să mă-ntorc acasă, un cui ruginit mi-a intrat în același picior.

Scriitorul profesionist e o invenție a epocii burgheze.

Cunosc toate formele de lașitate, afară de cea INTELECTUALÃ. Am, fără doar și poate, un anumit curaj înaintea hârtiei albe.
(Trebuie s-adaug totodată că n-am scris niciodată nici măcar un rând împotriva convingerilor mele)

„Cunoaște-te pe tine însuți” – nicicând n-a fost blestemul exprimat într-o formulare mai scurtă.

B.T., prieten din copilărie, îmi scrie că e amărât fiindcă nu s-a putut „realiza”. E o amărăciune nejustificată. Fiecare se realizează în felul lui. Iar cei ce cred c-au rămas mai prejos de posibilitățile lor se înșeală. N-au decât să privească la cei care au reușit, care au dat totul și care, fie ca urmare a meritului, fie ca urmare a șansei, sunt cunoscuți: niște epave, niște zdrențe, niște RATAÞI. – Am oroare de toți oamenii ăștia care s-au REALIZAT și sunt socotiți astfel de toată lumea. N-am nimic de învățat de la ei, mă plictisesc în preajma lor; în timp ce lângă ceilalți, ce impresie de bogăție! Feriți-vă de toți aceia care au o operă în urma lor!

Zile, săptămâni, luni întregi în care nu pot să fac nimic, SÃ SIMT nimic: sunt lemn, sunt piatră, sunt abstracție. Refuz să-mi imaginez ce poate prevesti o asemenea stare. E ca și cum toate ființele ar fi moarte, iar eu, supraviețuitorul – mai mort chiar decât ele.

Omul nu este doar un animal bolnav, el e PRODUSUL maladiei.

Nu sunt un scriitor, sunt un ins care caută; duc o luptă spirituală; aștept ca spiritul meu să descopere o lumină ce nu are nume în limbile noastre.

Oricărui gânditor îi trebuie un minimum de cinism, altminteri îl paște imbecilitatea.

Nu la operă aspir, ci la adevăr. Nu să produc, ci să CAUT. Preocupările mele nu sunt ale unui scriitor, să fie oare ale unui înțelept? Nici gând. Aș vrea să fiu un ELIBERATOR. Să-l fac pe om mai LIBER față de sine însuși și de lume; și, ca să reușească, să-i permit să folosească TOATE CÃILE. Să nu se-ncurce în nici un scrupul pentru a învinge servitutea. Eliberarea cu prețul dezonoarei.

S-a calculat că, pentru a-și construi cochilia, o STRIDIE trebuie să filtreze prin corpul ei apă de mare – cam de cincizeci de mii de ori cât propria-i greutate.

Unul din motivele pentru care, în yoga, se reglează respirația este acela că respirația e socotită o continuă rugă.

Pliniu, care locuia la țară, scrie despre ocupațiile citadinilor: „Luate separat și în momentul împlinirii lor, fiecare din aceste acte pare indispensabil; și totuși, când vrei să le privești de departe și luate împreună, n-au nici o însemnătate și nu lasă nici o aducere-aminte.”

Arta, nu filozofia, e aceea care SIMTE amenințările ce planează asupra speciei noastre.

Să nu fii contemporanul nimănui.

De ce nu mă desprind de Marc Aureliu, de Epictet, de Buddha, de Zen și așa mai departe? De ce recurg la ei aproape în fiecare zi? Ce aștept de la ei? – Văd un singur răspuns: să învăț să nu mai sufăr și să-mi minimalizez mizeriile. Prin mijloacele mele proprii nu reușesc – și tocmai aste e MIZERIA mea.

Legăturile cele mai profunde între ființe se creează prin muzică.

Succesele duc la blazare; le acceptăm ca pe un lucru de la sine înțeles; în schimb în fața fiecărui eșec reacționăm ca și cum ar fi primul; experiența nu joacă aici nici un rol, nu e de nici un folos.
Ce profundă este expresia A SE ÎNARMA cu răbdare! Dar tocmai de asta suntem cel mai puțin capabili.

17 ianuarie 1966. Ieri, duminică, petrecut șase ore în pădurea Rambouillet. Ningea, așa încât a fost o exaltare neîntreruptă. Parcă mi-aș fi regăsit copilăria.

După ce scriu o carte, simt o mare dorință s-o neg, pe ea și pe toate celelalte; dar nu izbutesc, căci nu pot să-mi repudiez propriul LEBENSGEFÜHL, nici să adopt un altul, de vreme ce acesta se confundă cu cvasitotalitatea trăirilor mele, cu însăși existența mea. Îmi e cu neputință să-l schimb ori să-i prefer un altul.

Diogene: „Înțeleptul este imaginea Zeilor. Zeii nu au nevoie de nimic; cu cât ai mai puține nevoi, cu atât te apropii de ei.”

Cel mai mare serviciu ce i se poate face unui scriitor e să fie împiedicat să publice și mai ales să scrie – UN ANUME RÃSTIMP. Ar trebui, spre binele său, să existe regimuri tiranice de scurtă durată care să aibă ambiția de a suprima orice activitate intelectuală. Pericolul pentru un scriitor este de a se RISIPI, de a nu avea timp să acumuleze. Libertatea de exprimare NEÎNTRERUPTÃ e nefastă: ea atentează la REZERVELE spiritului.

Eram cu toții în Carpați. Nepotul meu avea vreo trei-patru ani. Într-o după-amiază, cum treceau niște nori uriași, ne cheamă: „Veniți să vedeți. CERUL a plecat.”

Monotonia în natură iar nu în uzină – la asta ar fi trebuit omul să rămână, dacă ar fi acționat în propriul său interes.

Un scriitor care se respectă, mai mult se teme de succes, decât îl dorește.

De ce mă interesează omul atât de mult încât mi-am făcut din el unica preocupare? Nu e cumva o cale ocolită pentru a-mi masca obsesia pentru eul meu, drăguțul de eu?

Româna – limba cea mai urâtă și mai poetică dintre toate. Iar dacă românii nu sunt mari poeți, motivul e că limba nu opune nici o rezistență și nu constituie un obstacol de trecut. Tentația facilității e mare și e de înțeles că-i cedăm.

... Să te retragi la nesfârșit în sine, ca Dumnezeu după Facere!

Orice om care vânează laude sau numai aprobarea celorlalți dovedește că nu e destul de orgolios.

Poetul care meditează la limbaj dovedește că e un poet pe care poezia l-a părăsit.

La Rochefoucauld a refuzat să intre în Academie de frica discursului de rigoare.

Întotdeauna am vrut să fiu singur sau chiar unic, dar niciodată în fruntea altora. Îmi repugnă total să poruncesc, să exercit o autoritate, fie ea și spirituală. Aș prefera să fiu orice dar nu zeu. Urăsc orice formă de consacrare, îndeosebi cea supremă – fie și numai ideea ei mă scoate din fire. Nu-mi place decât retragerea în umbră, cu orgoliul pe care-l implică. Să fiu cineva fără ca lumea s-o știe – aspir la asta prin fire, mai mult decât prin calcul sau „ideal”.

Un om nu poate deveni mai bun decât dacă, printr-un accident, ajunge să-și piardă ambițiile.

Dacă am înțeles ceva în viață, o datorez calității mele de ÎNVINS. Eșecul e, în plan filozofic, PROFIT SUTÃ LA SUTÃ.

Din momentul în care te simți absolut singur, tot ce trăiești ține mai mult sau mai puțin de religie.

Omul care și-a învins TOTAL egoismul, care l-a lichidat complet, nu mai supraviețuiește decât douăzeci și una de zile – susține o școală vedantică modernă.

Boală reală sau imaginară, pentru mine e totuna. Vreau să spun că întotdeauna mă doare CEVA, că am conștiința dureroasă a neputinței mele de a fi sănătos. Nu atât trupul cât FIINÞA mă doare.

Una din ultimele dispoziții testamentare ale lui Schopenhauer e următoarea: „Cuprins de indignare din cauza rușinoasei mutilări la care mii de scriitori fără minte supun limba germană, mă văd silit să fac următoarea declarație: Blestemat fie omul care, în viitoarele ediții ale operei mele, va schimba ceva cu bună știință, o frază sau numai un cuvânt, o silabă, o literă, un semn de punctuație!”
Cine l-a făcut să vorbească așa – filozoful sau scriitorul din el? Mai curând amândoi deodată, ceea ce e o combinație extrem de rară. Un hegel n-ar fi proferat asemenea blestem! Și nici un alt filozof de mare clasă, cu excepția lui Platon!

Când scrii, cât durează eleborarea, tot ce ai spus ți se pare important – când în sfârșit ai scris sau publicat, ce trezire! Orice creație este un vis (iar asta e valabil pentru însăși Creațiunea).

Pe unii (Proust, Hitler...), perspectiva morții îi incită la o activitate dezlănțuită; vor să TERMINE totul, să-și încheie opera, să devină veșnici prin ea; nu mai au de pierdut nici o clipă, ideea propriului sfârșit îi stimulează. Pe alții, aceeași perspectivă îi paralizează, îi duce la o înțelepciune sterilă și îi împiedică să lucreze: la ce bun? În loc să-i îmboldească gândul morții le favorizează apatia, pe când celorlalți le trezește toate energiile, bune sau rele.
Cine are dreptate, unde e bunul simț? Greu de spus, cu atât mai mult cu cât amândouă reacțiile se justifică. Totul depinde de înclinațiile noastre, de natura noastră. Ca să cunoști pe cineva cu adevărat, ar trebui să știi ce EFECT are asupra lui gândul morții: îl imboldește sau îl paralizează? Ferice de cei care se pun pe treabă la gândul că vor muri, care găsesc în această idee un impuls dintre cele mai vii! Mai rău de cei care depun armele și așteaptă, căci au PREA MULT timp pentru a se gândi la sfârșitul lor. Ei mor în fiecare clipă pe care o consacră ideii de moarte: sunt muribunzi în sensul propriu al cuvântului, niște muribunzi INEPUIZABILI.

Cred că aș fi cel mai prost psihiatru, pentru că mi-aș ÎNÞELEGE toți bolnavii și le-aș da dreptate.

Este neelegant să te plângi de viață câtă vreme poți să-ți asiguri un ceas de singurătate pe zi.

Elie Wiesel, evreu din Sighet, din nordul Transilvaniei, îmi povestește că a revenit în orașul natal, acum doi ani. Nu se schimbase nimic, doar că lipseau evreii. Înainte de a fi ridicați de naziști, au ascuns în pământ bijuterii și alte bunuri. El însuși îngropase un ceas din aur. Ajuns la Sighet, trage la hotel și, în plină noapte, merge să caute ceasul. Îl găsește, se uită la el, dar nu poate să-l ia. Are senzația că ar comite un furt. În orașul fantomă, orașul său, nu întâlnește nici un cunoscut, el e singurul supraviețuitor al masacrului.

Nu privi nici înainte, nici înapoi, privește în tine însuți, fără teamă sau păreri de rău. Nimeni nu coboară în sine atâta timp cât persistă în superstiția trecutului și a viitorului.

9 iunie 1966. Ieri, plimbare la țară. Aproape zece ore de mers pe jos între Limours și Rambouillet. Din nou păsările. Fiecare cântă fără să-i pese de celelalte, fiecare se repetă la nesfârșit. Natura e refuzul originalității.

Am moștenit un trup cu care nu mai știu ce să fac. Ah, părinții ăștia care n-au putut să se abțină!
În timpul acceselor de orgoliu, adu-ți aminte de modul în care ai fost conceput; nimic nu îndeamnă mai mult la modestie, nici măcar moartea. Dacă vrei să păstrezi un strop de respect pentru tine însuți, nu te gândi prea des la procesul dezgustător căruia îi datorezi existența.

A suferi înseamnă a PRODUCE cunoaștere.

În crizele mele de plictis, stomacul și creierul sunt cele mai VÃTÃMATE. E ca și cum în ele s-ar forma o otravă, o substanță corozivă, un acid agresiv și distrugător.

Ieri, la biblioteca Institutului pedagogic am frunzărit vechiul dicționar român-francez al lui Damé. Toate cuvintele românești – de o forță, de o poezie extraordinară; echivalentul lor francez – găunos, insipid, convențional, DIDACTIC; e LÃTINIE în sensul cel mai rău al cuvântului.

Pentru a trăi mult, trebuie învinsă „voința de a trăi”, cramponarea încăpățânată de viață. Buddha a murit octogenar, Pyrrhon, nonagenar.

Acreala este semnul unei suferințe incomplete.

Părerea unui scriitor contemporan despre un alt scriitor contemporan nu valorează nimic. E ca și cum ai lua în seamă părerea unei țațe despre altă țață.

Orice exaltare implică o dorință de a muri. Ceea ce triumfă la hotarul extazului e voința de a dispărea, BEÞIA IREPARABILULUI.

Densitatea demografică a plajelor și a cimitirelor.

Oricine se agită o face sub impulsul unui motiv rușinos, pe care nu și-l mărturisește nici măcar sieși, pe care poate nici nu-l cunoaște.

Aș fi vrut să-i spun criticului englez ce-l acuză pe Marc Aureliu că e un simplu imitator care a debitat numai banalități, că măreția înțeleptului încoronat vine de la un TON personal ce transfigurează truismele și le conferă o valoare dramatică, mai importantă decât o cugetare originală sau un paradox, că acele truisme au în ele ceva de rugăciune, o rugăciune fără iluzii și ușor amară ce o împiedică să degenereze în platitudine.

Fiecare trebuie să epuizeze doza de nebunie ce i s-a dat la naștere, apoi să dispară.

Singur, chiar stând degeaba, nu ai impresia că-ți irosești timpul. Cu alții, aproape totdeauna ți-l pierzi de pomană.
Nu am nimic de spus? Și ce dacă? Acest NIMIC este real, fecund, căci o discuție cu tine însuți nu poate fi întru totul sterilă. Neapărat apare ceva, fie măcar SPERANÞA de a te regăsi cândva.

Nu ne amintim decât orele, zilele sau lunile în care am suferit. „Fericirea” nu are memorie: dacă a trăi înseamnă a-ți aminti, atunci a fi fost fericit e ca și cum n-ai fi trăit.

Nu cunoști o limbă străină decât atunci când poți să spui în ea o anecdotă.

„Muzica ar putea supraviețui într-un fel chiar dacă universul ar înceta să existe” (Schopenhauer)

Vis idiot. Aveam întâlnire cu cele două fete ale lui Bergson. După complicații inimaginabile, reușim să prindem trenul de Ocna-Sibiu – chiar așa (!); linia era în reparație, trenul abia înainta; fetele nu știau românește.
E cu putință ca creierul să nu aibă ceva mai bun de făcut decât să născocească asemenea tâmpenii? Ce secrete se ascund aici? – Ce-i lipsește psihanalizei este simțul ridicolului. O disciplină, seducătoare în teorie, grotescă în practică. Este de necrezut că atâtea minți luminate au luat-o în serios.

Nu știu nimic mai jalnic decât o viață reușită, împlinită, deși, în aparență, e plăcut să vezi un chip radios, EMANÂND mulțumire.

Atâta timp cât invidiezi reușita altuia, fie și a unui zeu, nu ești decât un sclav mizerabil, la fel ca toți ceilalți.

„A înțelege înseamnă a înțelege ca fiind adevărat. Iar a considera o teză ca fiind falsă înseamnă obligatoriu a n-o înțelege” (Părintele Valensin)
Această afirmație e tipic teologică, vreau să spun că soiul acesta de paradox inutil, de subtilitate în vânt, e caracteristică pentru mentalitatea teologului (sau a logicianului).

Între mister și obscuritatea voită se cască un abis. Literatura contemporană abundă în cea de a doua, primul în schimb îi lipsește.
(Nu există nimic mai ridicol decât să vrei să fii obscur ca să pari profund)

Pentru o epocă precum a noastră, care gustă obscuritatea cu orice preț, scrierile mele nu prezintă nici un interes: sunt prea clare... Dar această epocă superficială nu și-ar putea imagina ce luptă am dus, întâi cu mine, apoi cu limbajul, ca să ajung la această aparență de limpezime, atât de disprețuită în jurul meu.

Cine se prevalează în public de o religie o disprețuiește prin chiar gestul său.

Dacă toate orele pe care le consacru altora le-aș folosi ca să mă cunosc mai bine, calea spre adevăr, spre adevărul propriei mele ființe, ar fi liberă.

Totul se degradează dacă e făcut CU GÂNDUL la o carte. Are valoare doar ceea ce este gândit pentru sine, ceea ce nu se adresează NIMÃNUI.

Extazul e lucrul pe care toți îl caută prin toate mijloacele – iar singurul extaz adevărat nu se obține decât prin renunțare. Renunțarea nu e un „mijloc”; renunțarea e „totul”.

Numim pe cineva prieten VECHI atunci când constatăm că nu mai avem nimic să ne spunem.

Omul care mă deprimă cel mai mult e mulțumitul de sine. Nu pot să-l înțeleg, reușita lui îmi pare ireală, orgoliul lui, ridicol sau dement, chiar dacă toți îl consideră legitim. Căci pentru mine orice reușită exterioară este mai rea decât un eșec, și mi se face milă de toți cei care izbândesc după măsura lumii acesteia.

Doar Anticii trebuie citați în legătură cu moartea; - creștinii i-au denaturat sensul. – Cum a stricat totul, Mântuitorul ăsta!

După ce ai frecventat o vreme budismul e cu neputință să mai revii la dulcegăriile creștine.

Procrastinație. Pasiunea amânării împinsă până la manie. Nu respir decât atunci când las lucrurile pe mai târziu. Această senzație de libertate e însă efemeră; se preface repede în remușcare, și mă apucă disperarea că n-am făcut lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac, chiar fără a crede în el.

Cum funcționează spiritul meu atunci când se desprinde de cuvânt? Care-i este identitatea? CINE este el? Dar mai există oare?

Nu trebuie să scrii și mai ales să publici decât lucruri care dor, de care cititorul să-și aducă aminte. O carte trebuie să scormonească răni și chiar să le provoace. Trebuie să fie la originea unei tulburări FECUNDE; dar mai presus de toate o carte trebuie să fie un PERICOL.

Peste tot nu vezi decât tineri. Copii subvenționați, ieșiți din alocații familiale. Au ceva ireal: carne pentru bani. Cred că această carne nu valorează nimic. – Înainte se procrea din convingere sau din întâmplare; azi pentru alocații și pentru a plăti impozit mai mic. Acest exces de mercantilism nu poate să nu dăuneze calității spermatozoidului.

Poziția metafizică prin excelență – omul care meditează ar trebui să imite anumite reptile și să se încolăcească în juru-și, la nesfârșit.

5 octombrie 1966. Astă seară, făcându-mi obișnuita plimbare în parcul Luxembourg, am fredonat într-una refrene spaniole, destul de tare pesemne, pentru că toți întorceau capul. Era una din acele crize în care exaltarea e mai puternică decât deprimarea. Cei din jur mă credeau probabil nebun sau poate un FERICIT (nu al pământului, ci Dumnezeu știe al cui). Și, într-un sens, eram fericit. Căci am putut retrăi cu gândul, întreagă, noaptea aceea de la Talamanca, atunci când, pe la ora trei sau patru, m-am sculat brusc și m-am dus pe stâncile abrupte ce domină marea cu gândul S-O ISPRÃVESC. Eram în pijama, cu un impermeabil negru pe deasupra; am rămas pe stânci mai multe ceasuri, până când lumina a venit să-mi alunge gândurile negre. Însă chiar înainte de răsăritul soarelui, frumusețea peisajului, agavele de pe drum, zgomotul valurilor, cerul, totul mi s-a părut atât de frumos încât PROIECTUL meu mi s-a părut neavenit și în tot cazul pripit. dacă totul este ireal, peisajul ăsta e și el ireal, îmi spuneam. E posibil, e chiar adevărat, mi-am răspuns; dar această irealitate îmi place, mă farmecă, mă consolează. Frumusețea nu e o iluzie completă: e o iluzie știrbită, un ÎNCEPUT de realitate.

„Mă simt într-o asemenea stare încât, dacă aș fi scufundat sub apă, nu știu dacă aș face vreun gest ca să revin la suprafață” (Keats într-o scrisoare către Benjamin Bailey, 1 iunie 1818)

Adevăratul orgoliu este atât de rar că merită să ne înclinăm în fața lui de fiecare dată când îl întâlnim.

11 octombrie. Ora 2 noaptea. Liniște aproape absolută. O, dacă toți oamenii ăștia ar continua să doarmă la nesfârșit! Sau dacă omul ar deveni din nou necuvântătorul care a fost!

Prolixitatea lui Kirkegaard. Senzație foarte precisă că nu se poate opri, copleșit fiind de o revărsare verbală câteodată insuportabilă (pentru cititor). Dar totul e salvat de patetism.
Prolixitatea e cel mai mare păcat... intelectual. Nici Platon nu a fost scutit de ea. Nu poți să-i reziști decât tratând cuvintele cu dușmănie sau, și mai bine, silindu-te să fii leneș.

Răul stă în acumulare, în POSESIE. Măcar sub acest aspect, soarta s-a îndurat de mine. Cel care posedă bunuri nu mai este el însuși, mai ales dacă le-a adunat chiar el; căci din cauza trudei și grijilor ce l-au costat se va lega de ele mai mult decât dacă le moștenea. Nu averile dobândite, ci averile moștenite se risipesc. Priviți mutra celui care a reușit, care a TRAS, vreau să spun. Nu veți descoperi la el nici cea mai mică urmă de milă. Din acest aluat e plămădit DUȘMANUL.

Pentru unii totul vine prea târziu: s-au născut POSTUM.

Eroismul este pueril. Trebuie să privim MAI DEPARTE.

Bloy citează deviza de pe un vechi cadran solar: „E mai târziu decât credeți.”

Moartea mamei mi-a răscolit tot trecutul, care, dintr-odată, s-a reînsuflețit. Asemeni morților, și eu am viața în urma mea.

11 noiembrie 1966. Am privit îndelung cedrul de Liban din Jardin des Plantes. Locul lui nu era acolo. Mi-a plăcut să mi-l imaginez având drept fundal deșertul. Prezența altor arbori în jurul lui îl umilește.

Din nou pofta de a mă ruga, de a plânge, de a mă dizolva, de a nu fi nimic, de a reveni la acel zero inițial, de dinaintea ORICÃREI nașteri.

23 noiembrie 1966. Cu cât încerci să uiți de tine însuți, cu atâta riști să devii unicul obiect al propriilor gânduri.

Cu rare excepții. „cărțile” mele n-au trecere decât la ratați, la decăzuți, la dezmoșteniți ai soartei (în special femei), la adolescenți, pe scurt la ceea ce este inform și neisprăvit.

Între NEANT și GLANDELE LACRIMALE există o comunicare directă, în cazul meu cel puțin.

De îndată ce trimit un text la o revistă, nu am în cap decât o idee: să-l cer înapoi ca să-l refac, într-atât mă tem, ba chiar sunt convins că nu-i bun de nimic. Dar îmi lipsește forța de a scrie scrisoarea necesară și brusc devin fatalist ca să nu-mi fac sânge rău.

De câte ori îl surprind în mine pe omul de litere îmi vine să intru în pământ de rușine.

Lucrul cel mai stupid pe care-l poți face e să STUDIEZI filozofia. Poți studia o problemă, dar e absurd să te mărginești la... ansamblul problemelor. Când mă gândesc că am trecut și eu prin această greșeală!

Când ești prea amar devii ridicol.

17 decembrie 1966 – Azi dimineață, neputând să dorm, m-am sculat cu noaptea-n cap și m-am dus să mă plimb, la ceasul păsărilor și al gunoierilor.

20 decembrie – Senzație de poezie reprimată, înăbușită, senzație de poezie asfixiantă.

24 decembrie. Ieri seară, ascultând la telefon buletinul meteorologic, am simțit o emoție vie când s-a vorbit despre „ploi răzlețe”. Asta dovedește că poezia este în noi și nu în cuvinte, cu toate că RÃZLEÞE are de ce să trezească o imperceptibilă vibrație.

SÃ DORMI: lucrul cel mai inteligent pe care-l poți face. Să poți ieși din timp DUPÃ VOIE.

Îndreptându-se spre creștinism, Roma se cobora și se convertea la un zeu nu doar străin, dar și inferior; îmbrățișa religia unei COLONII – cea mai disprețuită din Imperiu. Când o civilizație nu se mai poae sprijini pe zeii săi, când i-a SECÃTUIT, ea își caută salvarea în altă parte; și se salvează PIERIND.

Orice ființă iese nu se știe de unde, scoate un mic țipăt și dispare fără să lase vreo urmă.

Urăsc omul; dar nu pot spune: urăsc FIINÞA umană. Tocmai pentru că în cuvântul FIINÞÃ există ceva ce nu evocă umanul. Ceva îndepărtat, misterios, cald – toate lucruri străine de ideea aproapelui.

Ca să creezi o operă trebuie să fii imun la plictis.

De îndată ce un înțelept vrea să aibă discipoli, devine suspect. Lucru valabil și pentru un poet sau pentru un sfânt.
E de necrezut – să vrei să contempli în altul propria-ți imagine degradată, și să faci eforturi ca să-ți adori propria caricatură.

11 ianuarie 1967 A rămâne necunoscut e un avantaj care, ca să-l poți suporta, cere o mare forță morală. Dacă însă reușești, câștigul este evident. Cu cât exiști mai puțin pentru ceilalți, cu atât ești mai în profunzime.

„...Acea beție a înstrăinării care precede și înlesnește sinuciderea” (Drieu, Récit secret)

Facem PROGRESE până la treizeci de ani. După aceea bâjbâim, ne desăvârșim, ne perfecționăm, ne pregătim pentru declin.
Ar trebui să murim pe la cincizeci de ani. Înainte așa se întâmpla. Știința a adus consolidarea decreptitudinii. Ea a sărit în ajutorul cadavrelor. Oamenii trebuiau lăsați să se stingă așa cum au făcut-o mereu. După ce că a deranjat rânduiala naturii, știința a introdus în ea o notă de indiscreție, ba chiar de indecență. Căci este indecent, dincolo de un număr de ani, să-ți mai târăști, să-ți mai expui carcasa prin lume.

Dorința de concizie, împinsă prea departe, sufocă elanul și chiar mișcarea gândirii. Trebuie să lași cuvintelor o șansă. Dacă le supraveghezi permanent, ele încetează să mai vehiculeze idei, nu mai TRANSPORTÃ nimic. Aceeași sterilitate îl paște și pe gânditorul, și pe artistul prea RIGUROS. Nu există creație, în nici un domeniu, fără un minimum de haos. Trebuie să-ți păstrezi o zonă de obscuritate și de ireflexiune înlăuntrul spiritului, altfel cazi victimă unei transparențe mortale.

Poezia care se apropie de rugăciune e superioară și rugăciunii și poeziei.

Lucrul cel mai cumplit în viață este să nu mai CAUÞI.

Cine țintește dăinuirea este naiv, își închipuie că a înfrunta „timpul” poate însemna ceva în eternitate; nu prin „opere”, nu prin „creații” reușești asta, ci prin acea concentrare asupra ta însuți, prin acea retragere ce SUPRIMÃ istoria, abolind-o pentru o clipă ce pare și chiar ESTE atemporală.

3 februarie 1967 Necazurile ne permit să suportăm zilele fără să le vedem prea clar insignificația.
Asta, la drept vorbind, nu e valabil în ce mă privește. Eu unul prefer să privesc în față neantul timpului decât să am a-l umple cu griji, cu proiecte și simulacre de pasiune.
Tot ce face omul, de la căscat la martiriu, are un singur scop: să-l împiedice să-și vadă clar decăderea. Să facă orice și cu orice preț ca să nu vadă lucrurile așa cum sunt – lucrurile și pe sine.
Astfel toți se înșală și înșală. Neam de trișori halucinați.
Mă simt străin printre ei. Nu am nevoie de iluziile lor: pot să trăiesc și fără să mă mint. („Să trăiesc” e poate prea mult spus)

De îndată ce un om izbândește, e în pericol. A IZBÂNDI înseamnă a eșua – aproape totdeauna. Nu rezistăm succesului – cea mai dură încercare la care poate fi supus un om. Eșecul poate duce la mântuire; reușita – rareori, sau niciodată.

Providența îi pândește pe celibatari și-i pedepsește; în ochii ei celibatarul e un dezertor. În fond, ea nu-l iartă pentru c-a înțeles, pentru c-a refuzat să se lase amăgit, să fie ca toată lumea.

Mama și soră-mea au murit acum trei luni, dar abia AZI am ÎNÞELES cu adevărat că nu mai sunt. Tristețe cu acțiune întârziată. Mai VIE, poate, decât cealaltă.

23 februarie 1967. Îi detest pe scriitorii gen Rousseau care au marcat mai multe generații și ale căror idei au avut o răspândire disproporționată față de valoarea lor. Niște sori falși.
Gânditorii mei: Pascal, Marc Aureliu, eventual Montaigne, care n-au avut nici o INFLUENÞÃ. Vreau să spun nici o influență asupra EVENIMENTELOR. Ei nu-l vor inspira niciodată pe un Robespierre; discursurile lor nu sunt făcute pentru nici o TRIBUNÃ.

Ceea ce mă interesează cu adevărat nu este să produc, ci să ÎNÞELEG. Iar pentru mine a înțelege înseamnă a discerne gradul de TREZIRE la care a ajuns o ființă, capacitatea ei de a percepe coeficientul de irealitate ce intră în orice fenomen.

Orice „concepție despre viață” e un obstacol în calea adevărului. Trebuie să ne lepădăm de un sistem ca de o haină veche. Un om liber a învins toate concepțiile, începând cu ale sale.
Deșertăciunea oricărui punct de vedere.

Din vreo treizeci de elevi câți a avut Simone Weil, doar doi au reușit la bac (liceul din Saint-Ètienne, cred)
Asta îmi amintește ceva: elevii mei de la Brașov au avut o soartă asemănătoare. Am primit chiar o mustrare de la minister.

Vulgaritatea, mai ales la o femeie, este excesul de amabilitate; - e depășirea oricărei limite în dorința de a fi plăcută, drăguță. Vulgaritatea? Căldură altoită pe prostie.

Cu vârsta redevin timid.

Mă gândesc tot mai mult la suferințele ce n-au nici un sens, ce nu servesc la nimic, și mă revolt contra iluziei creștine ce le conferă tuturora o mare, o adâncă semnificație.
Păgânismul, una peste alta, se amăgea mai puțin. Cu creștinismul, am sentimentul că sunt înșelat, chiar și atunci când îmi dă cele mai mari satisfacții. Să revenim la Antici. Ce greșeală – să fi CREZUT în sfințenie!

În parcul Luxembourg am început să pizmuiesc o pasăre ce țopăia: habar n-are ce-i neurastenia, îmi spuneam. Totuși trebuie să cunoască ceva echivalent, căci nu cred să existe ființă vie care să nu fi cunoscut niciodată, sub o formă sau alta, urâtul.

Urâtul este universal. Probabil că până și păduchii îl cunosc. Nu există nici un mijloc ca să te aperi de el.

Ceea ce ȘTIU distruge ceea ce VREAU.

Vin dintr-un spațiu bântuit de traci, care plângeau la nașterea oamenilor și se bucurau la moartea lor.

13 martie 1967 Ieri, duminică, șase ore de mers de-a lungul canalului Ourcq, în direcția La Ferté-Milon.

Pe măsură ce îmbătrânesc, găsesc tot mai puține lucruri pentru care să merite să merg mai departe... Și totuși iubesc plopii, și toate peisajele din care omul e nemijlocit absent.

Trăsătura mea caracteristică este groaza de a mă MANIFESTA. În fața perspectivei de a fi PREZENT, indiferent unde, mi se face pielea de găină. M-am aplecat deasupra Vidului din nevoia de siguranță.

Progresul este o idee iudeo-creștină. Marii vinovați pentru apariția ei sunt Profeții și Apocalipsa CORECTATÃ, îmbunătățită, emasculată. Judecata de apoi ca împlinire, ca încununare; Judecata de apoi în roz.

Să te împaci cu moartea – foarte bine, dar după aceea ce INTERES mai poți avea să trăiești? Fără SURPRIZELE fricii, existența n-ar avea nici un farmec.

Este o provocare să privești pe cineva în ochi, chiar dacă îl cunoști bine și de mult.
Să ne limităm la o privire ABSTRACTÃ.
(Privirea trebuie să fie independentă de ființe)

În literatură tot ce nu-i crud e plictisitor.

Dacă aș fi cinstit, dacă aș trage consecințele din ceea ce simt și știu, ar trebui să mă retrag în singurătate (mânăstire, pustiu, etc) ori să mă îmbăt de dimineața până seara.
Din nefericire, am DORINÞE. Sunt sigur că, dacă m-aș rupe de lume complet, tot n-aș putea uita FEMEIA. Trebuie deci să accept să trăiesc așa cum am trăit mereu: sfâșiat între obsesia scheletului și obsesia cărnii.

Patru zile (29 martie – 3 aprilie). Montargis, Saint-Fargeau, Coulanges-sur Yonne, Châtel-Censoir, Arcy-sur-Cure, Voutenay – pe puțin o sută de kilometri. Oboseală odihnitoare. Mersul pe jos e mântuirea mea.

Carte despre X, colocviu despre Y, toată lumea scrie despre toată lumea. Circul marii sterilități. Secolul criticilor. Sincretism funest. Inteligența ce se epuizează analizându-se.

8 aprile 1967. Ziua mea de naștere. Să trecem mai departe.

Să nu scrii despre autori cu care ai afinități. Este indecent. Înseamnă să vorbești despre tine într-un mod abia deghizat. Dar jocul ăsta nu înșală pe nimeni.

Aș vrea să dispar în mine însumi, ca un melc sau ca o broască țestoasă, ori să imit mizantropia ariciului.

Dintre toate reflecțiile, cele mai inutile sunt cele ce privesc literatura. Critica e tot ce poate fi mai steril; mai bine să fii băcan decât să scrii despre alții.
O carte trebuie citită și apoi aruncată; e inutil să vorbești despre ea, s-o rezumi și s-o comentezi. La ce bun să-i cântărești calitățile și defectele? Dacă e bună, o încorporezi substanței tale; dacă e rea, va fi fost cauza unei pierderi de timp. Atâta și nimic mai mult. De ce să reflectezi la nesfârșit la ce-ai citit?

A spori numărul de leacuri înseamnă să le devii sclav. Nu asta e calea către vindecare sau către izbăvire. Nimic nu ne dă în vileag mai bine decăderea ca spectacolul unei farmacii: tot ce vrei în materie de leacuri pentru orice beteșug, dar nimic pentru răul nostru esențial, pentru acela de care nici o intervenție omenească nu poate să ne lecuiască.

Înțelepciunea? Arta de a te detașa. Smintitul se aprinde, înțeleptul se detașează.

Iubesc tot ce se poate iubi pe acest pământ, și totuși gândurile mele sunt, unul după altul, sorbite de o mânăstire invizibilă.

Am oroare să dezvolt, să explic, să comentez, să SUSÞIN, am oroare de tot ce amintește de filozofie, deci de profesor.
Filozofia: gând LÃÞIT (cum se spune despre o balegă că se lățește, se întinde). Nu-mi place decât gândul concentrat, prins într-o formulă FULGERÃTOARE.

Nu toată lumea are șansa unei nenorociri aparte.

Cine vrea să LASE o operă, oricine ar fi el, n-a înțeles nimic. trebuie să învățăm să ne desprindem de ceea ce facem. Trebuie mai cu seamă să renunțăm să avem un nume, ba chiar să purtăm unul. Să mori necunoscut, poate că asta înseamnă HAR.

Rusalii
Mă gândesc la tinerețea mea, la atâta frenezie cheltuită în zadar – și la toate articolele în care am pus tot ce era mai bun în mine, risipite în ziare cărora le-am uitat până și numele.

Sunt întrebat: „Lucrați?” – „Da, la un articol despre sinucidere”. Răspunsul meu le taie oamenilor cheful de a afla mai multe.

Neantul nu are, pentru budism (la drept vorbind pentru Orient în general), „conotația” oarecum sinistră pe care o are pentru noi. Se confundă cu o experiență-limită a luminii sau, dacă vreți, e o stare de eternă absență luminoasă, de vid care radiază; - e ființa care și-a biruit toate proprietățile, o neființă în chip suprem pozitivă, de vreme ce împarte o fericire lipsită de materie, de substrat, lipsită de orice reazem în vreuna dintre lumi.

20 mai 1967 Ne face bine să scriem despre sinucidere, sau mai degrabă să ne gândim că o să scriem. Nu există subiect mai ODIHNITOR! Reflecția la actul sinuciderii ne face tot atât de liberi ca actul însuși. Cel ce se sinucide în gând (arta de a te sinucide în gând) încetează să mai fie sclav.

29 mai 1967 Vegheat timp de mai multe ore. În liniștea nopții, oamenii par să nu existe. Te crezi – și chiar EȘTI – singur pe pământ.

Să mă țin deoparte a devenit într-adevăr regula mea de comportare, o chestiune de onoare intelectuală.

Prin 1919 (aveam opt ani), la Rășinari, dormeam în odaia părinților mei. Seara tata îi citea adesea mamei, cu voce tare, câte o carte. Odată am fost izbit în chip deosebit de niște lucruri nu tocmai în regulă. Era vorba despre un călugăr rus care făcea năzbâtii cu niște călugărițe într-o mânăstire. Dar în memoria mea s-a întipărit mai cu seamă un amănunt. Anume acela în care tatăl lui Rasputin, aflat pe patul de moarte la Pkrovskoie, i-a spus fiului său: „Du-te la Moscova, cucerește orașul, nu da înapoi de la nimic și nu-ți face scrupule, PENTRU CÃ DUMNEZEU E-UN PORC DE CÂINE”. Fraza aceasta citită de tatăl meu, care era preot, m-a răscolit - și M-A ELIBERAT.

Când suntem singuri, suntem NELIMITAÞI, suntem aidoma lui Dumnezeu. De cum apare cineva, ne izbim de o LIMITÃ, și în scurtă vreme nu mai suntem nimic, abia un lucru oarecare.

ULTIMUL PIETON. Așa îmi apar mie însumi.

Cuiva care mă întreabă de ce nu mă întorc în țara mea: - Din cei pe care i-am cunoscut, unii au murit, cât despre ceilalți, cu ei lucrurile stau MAI RÃU.

N-A FOST SÃ FIE – IT WASN’T TO BE.
Cu neputință de găsit o traducere franțuzească satisfăcătoare.

Ceea ce m-a uimit întotdeauna e că există ființe care mizează pe mine, care se încăpățânează să creadă că nu le voi dezamăgi. Eu le dezamăgesc însă, căci sunt DEZAMÃGITORUL prin excelență, și aș spune prin profesie.

28 august 1967 Poate că nu sunt un spirit religios, dar numai un spirit religios, dar numai un spirit religios mă poate înțelege.

La 19 august la British Museum. Mumiile. Mumia unei cântărețe. Portretul ei. Ochii VESELI. Veseli de trei mii de ani. UNGHIILE care îi străpung bandajele, să-ți pierzi mințile, nu alta. Viața poate avea o anumită semnificație, dar nu și însemnătate.

Îmi apar mie însumi ca un călugăr care plătește impozite.

Îmi place vorba lui Baudelaire despre FLORILE RÃULUI: rodul a cincisprezece ani de „furie și răbdare”.

A merge în vizită la cineva înseamnă să arăți că nu-l respecți, că nu dai doi bani pe singurătatea lui; a respecta o ființă înseamnă să-i respecți singurătatea, nimic altceva. Marele atentat este să împiedici pe cineva să fie singur, să fie el însuși.
Indiscreția – nu poate fi păcat mai mare. Dacă aș fi credincios, n-aș vrea să-l DERANJEZ pe Dumnezeu cu rugăciunile mele.

Sunt întrebat: Ați suferit influența lui X sau a lui Y? . Nu. N-am avut decât doi maeștri: Pe Buddha și pe Pyrrhon.

Orice „contemporan”, cât de profund ar fi, nu e decât un jurnalist.

În afară de Pyrrhon, Epicur și alți câțiva, filozofia greacă e decepționantă: nu caută decât... adevărul; filozofia indiană, dimpotrivă, caută doar izbăvirea: ceea ce este mult mai important.

2 noiembrie. Priveam ieri din pat norii care treceau pe cer cu o viteză alarmantă. Și îmi spuneam că același ritm îl are și succesiunea gândurilor noastre, anulându-se unul pe altul datorită chiar instabilității lor.

Să nu-i citești niciodată pe critici: doar pe autori. Întreaga critică ține de DIZERTAÞIE. E pedantă și se vrea mai inteligentă decât este. Am remarcat că aproape toate ființele astea sterpe care scriu cronici își FORÞEAZÃ inteligența vrând să ne facă să credem că produc ideile fără efort, ca din nebăgare de seamă. Dar cât de chinuită și pretențioasă e treaba asta! Să rămânem SUB posibilitățile și înzestrările noastre: e singura modalitate de a ne păstra întrucâtva decența.

Din tot ce a scris și a gândit Scopenhauer, vii rămân numai revărsările sale de umoare. De câte ori vorbește de sistemul lui – și Dumnezeu e martor cât stăruie asupră-i -, e plicticos, dă senzația de repetiție; cum uită că e filozof și că trebuie să rămână fidel teoriilor sale, e nespus de viu. Ceea ce rămâne dintr-un gânditor este temperamentul său, adică tot ce face atunci când UITÃ DE SINE; un filozof amuză, derutează, interesează tocmai prin contradicții, prin capricii, prin reacțiile imprevizibile și incompatibile cu liniile fundamentale ale gândirii sale.

Cel mai bine este să vorbești despre o temă oarecare, UITÂND DE LUCRURILE ÎN CARE CREZI. Nimic nu te face mai sterp ca teama de a te contrazice dacă îți urmezi linia temperamentului, dacă te lași în voia ta.

N-am fost niciodată nimic, n-am aparținut niciodată de nimic – n-am avut niciodată convingeri; - am fost cel mult mânat de obsesii; dar până și ele au sfârșit prin a fi doborâte de îndoielile mele.

Specia, specia noastră, trebuie să dispară și va dispărea mult mai curând decât ne închipuim. Cred neclintit în viitoarea subumanitate. Așa cum marii saurieni s-au prăbușit sub povara greutății lor, și omul va fi doborât de ambiția sa, de fărădelegile sale, și de geniul său.

1 ianuarie 1968
Ascultat azi dimineață o predică de la Geneva, în care pastorul spunea: „Nimeni dintre voi nu poate fi sigur că nu va muri în cursul anului care tocmai începe”.
Această PROASTÃ CREȘTERE a asigurat succesul creștinismului. Orice religie înseamnă indiscreție în exces, VIOLARE a sufletelor.

Mi se solicită fapte, dovezi, opere, și tot ce pot eu să ofer sunt lacrimi PRELUCRATE.

Prozatorul trebuie să fugă de poezie ca de ciumă. Poezia trebuie să rămână pentru el o ispită pe care se străduie s-o biruiască. Trebuie să simțim la el posibilitatea – sau regretul – poeziei. Altminteri cădem în meteahna lui Voltaire.

4 ianuarie 1968
Sunt fundamental (!) STRÃIN de tot ce se face pe acest pământ.

Nu sunt remunerate decât activitățile de parazit, de codoș, articolele critice, textele despre cutare și cutare; mi se plătesc șase sute de mii de franci pentru o prefață, în vreme ce toate cărțile mele nu mi-au adus într-un an decât optzeci de mii de franci vechi.

7 ianuarie 1968
Ani și ani de zile ca să te trezești din somnul în care se bălăcesc ceilalți; și apoi alți ani și ani ca să scapi de această insuportabilă trezire.

Tot ceea ce sunt, puținul ce însemn, îl datorez timidității mele din adolescență.

Dacă socotim bine, până acum au fost mai multe afirmații decât negații. SÃ NEGÃM deci fără remușcare. CREDINÞELE vor atârna totdeauna mai mult.

A urî pe cineva înseamnă să faci dovada că ești din același aluat cu el, că nu există diferență de esență între tine și el.

Nu cred în nimic, în afară de LIBERTATE. Mărturisesc că am această mare slăbiciune. Pentru tot restul, sunt lipsit de convingeri; nu am decât OPINII.

„E nevoie de mai mult spirit ca să elimini un cuvânt decât ca să-l folosești” (Paul Valéry într-o scrisoare către F. Brunot)

BACH rămâne totuși cea mai importantă întâlnire pe care am avut-o pe acest pământ.

Câtă modestie la antici! Epictet spune despre Providență: „N-a putut mai mult.”
Ce teolog creștin ar fi avut onestitatea să spună același lucru despre zeul său.

Nu trebuie niciodată să fii de acord cu mulțimea, nici măcar când are dreptate.

Îndată ce ÞINTEȘTI ceva, îndată ce te încearcă cea mai măruntă ambiție, te expui umilirilor. Iar a le suporta nu e lucru ușor. La drept vorbind, nu le suporți decât închipuindu-ți SCENELE răzbunării, biruința ce vom avea asupra monstrului care ne-a umilit. Viața în comun ar fi insuportabilă fără recursul mental la răzbunare, fără SPERANÞA răzbunării. Ideea APROAPELUI nu evocă ideea de viitor, ci pe aceea de răzbunare, legea nescrisă a oricărei comunități reducându-se la URÂÞI-VÃ UNII PE ALÞII. Ceea ce însă ne îngăduie să suportăm ura, ceea ce ne permite să evităm să fim copleșiți și nimiciți este supapa închipuită a răzbunării, așteptarea clipei în care umilitorul va fi umilit.
Dacă prin minune ar dispărea răzbunarea, aproape toți oamenii ar cădea pradă unor boli necunoscute încă.

„O singură zi de singurătate îmi oferă mai multă bucurie decât mi-au oferit toate triumfurile” (Carol Quintul)

În lumea aceasta doar decăzuții se apropie de esențial.

Orice om care a ÎNÞELES e neapărat un pic șarlatan; nu aderă niciodată cu totul nici la ceea ce spune, nici la ceea ce face.

Doar decăzuții se apropie de esențial. De ce? Fiindcă ei se află cel mai APROAPE de condiția omului, fiindcă numai în ei ne vedem REALIZAÞI. DECÃZUTUL – un om ca și noi, dar care n-a știut să-și ascundă taina, care a dezvăluit-o, a scos-o la vedere. De aceea nu-l putem înghiți și ne ferim de el: îi purtăm pică fiindcă n-a respectat regula jocului, îi reproșăm că ne-a TRÃDAT.

Nu contează decât oamenii care au văzut dincolo de vedeniile noastre cele mai grozave.

Decăzuții? Deosebesc trei categorii: cei care merg înainte, cei care bat pasul pe loc, cei care dau înapoi.
Înțelepții se află poate la mijloc, în rândul celor care STAU PE LOC.

Ce extraordinară senzație, pentru un scriitor, să fie UITAT! Să fie postum încă din timpul vieții, să nu-și mai vadă numele nicăieri. Căci orice literatură este o chestiune de nume și nimic altceva. A AVEA UN NUME – expresia spune multe. Dacă-i pe-așa, a nu mai avea nume, dacă ai avut vreodată unul, e poate mai bine decât să ai. Acesta-i prețul libertății. Al libertății, și, mai mult, al izbăvirii. NUMELE – iată tot ce rămâne dintr-o ființă. Este de necrezut că ne putem osteni și zbuciuma pentru atât de puțin.

Ce nebunie este să te legi de cineva, oricine ar fi! Ar trebui să ne ferim de asta ca de ciumă. A-ÞI CREA LEGÃTURI înseamnă să-ți provoci în mod automat chinuri viitoare, să te pedepsești cu anticipație.

Tot ce poate fi înțeles nu merită să fie înțeles.

Ce ne aduce o înfrângere? O imagine mai exactă despre noi înșine.

Orice operă presupune o diminuare a ființei noastre. A crea înseamnă să te diminuezi, să pierzi din propria substanță, să te subțiezi, să decazi din punct de vedere metafizic.

Nu avem senzația de a ne cunoaște pe noi înșine în profunzime decât în acea indispoziție ce urmează unei josnicii pe care am comis-o.

22 aprilie 1968
Nu vă încredeți în cei care îi măgulesc pe tineri, nu vă încredeți în acela care se vrea maestru spiritual.

Până la treizeci de ani n-aveam decât un singur gând: exterminarea bătrânilor; acum, că am depășit cincizeci de ani – exterminarea tinerilor.

Aș vrea să împietresc și să nu mă mai gândesc decât la voluptatea de a fi biruit mișcarea.

Toți oamenii ăștia, toți prietenii aflați în trecere, care-mi mănâncă timpul. (Într-un sens nimeni n-a suferit ca mine de moartea lui Stalin. Fiindcă atâta vreme cât a fost în viață, nimeni nu călătorea, iar eu aveam liniște)

A trăi înseamnă a pierde teren.

Deznădejdea care nu trece la fapte se preschimbă în otravă.

Problema RESPONSABILITÃÞII n-ar avea sens decât dacă am fi fost întrebați înainte de naștere și am fi consimțit să fim întocmai cei ce suntem.

Orice eveniment are drept cauză și drept efect o neînțelegere.

Singura modalitate de a supraviețui este de a minimaliza tot ce ni se întâmplă. Viața este sau pare suportabilă fiindcă nimic nu are sens în sine.

Dacă am spune lucrurilor pe nume, nici o formă de societate n-ar putea supraviețui mai mult de o secundă.

„... singurul secret al fericirii este să abandonezi totul” (Cristina a Suediei)

Tot ce cunoaștem în profunzime încetează să mai conteze pentru noi.

Orice CONVINGERE provine dintr-o insuficientă examinare a lucrurilor, nu e decât un punct de vedere ÎNCREMENIT.

Nu trebuie citiți scriitorii AL CÃROR NUME E PE TOATE BUZELE.
Trebuie citit doar din nevoie lăuntrică și la întâmplare, așa cum îți vine. Aproape toate cărțile pe care le-am citit din cauza cutărui sau cutărui articol au fost cărți fără însemnătate. fenomene care țin de epocă și nimic altceva.
Mai bine să citești din plăcere un autor DEPÃȘIT decât, din snobism, un autor la modă. În primul caz te îmbogățești cu substanța altuia, în cel de-al doilea consumi fără folos.

Exterminarea vorbăreților ar trebui să fie funcția esențială a societății.

Omul nu face tot ce face decât pentru că a încetat să fie înger.

Indiferent ce operă nemțească, poetică sau de alt gen, ar câștiga forță dacă ar fi redusă măcar cu jumătate. Nici Hegel, nici Schopenhauer și nici chiar Nietzche n-au știut să se oprească la timp. Mania de a aprofunda, de a se explica la infinit, de a nu omite nimic ne face să-i citim cu teama de a nu-i putea citi până la capăt.

Rădăcina tuturor dezgusturilor este dezgustul de sine însuși.

Să discearnă dacă o carte e rodul unei necesități lăuntrice sau doar al trudei – iată care ar trebui să fie funcția criticului. Cum însă majoritatea, de fapt cvasitotalitatea cărților sunt rodul străduinței, criticul este prea obișnuit cu ea ca să mai poată SIMÞI excepțiile.

O operă la care suntem înhămați este o piedică, un obstacol, de vreme ce paralizează zborul liber al spiritului...

În istorie toate nenorocirile vin de la tineri. Altfel spus, de la viață.

De libertate, ca și de sănătate, nu ne bucurăm când o avem: și una, și cealaltă, degradate la rangul de truisme câtă vreme sunt la îndemână, devin miracole îndată ce le pierdem. Nimeni nu STRIGÃ în gura mare că-i sănătos și liber: și totuși asta ar trebui să facă toți cei care posedă această dublă șansă. Nimic nu este mai caracteristic soartei ce ne-a fost hărăzită decât imposibilitatea de a fi CONȘTIENÞI de fericirea noastră.

Dacă citesc atâta, o fac cu speranța de a întâlni într-o zi o singurătate mai mare ca a mea.

Nebunia celor agitați va prevala întotdeauna asupra înțelepciunii celor pașnici – fiindcă demonul, care-i inspiră pe cei dintâi, e mai aproape de intimitatea „vieții” decât zeul care-i călăuzește pe ceilalți. Căci, într-adevăr, „viața” nu este de esență divină, ci demonică.

Dacă vreau să-mi apăr singurătatea, trebuie s-o fac în primul rând împotriva prietenilor, ei sunt cei care mi-o încalcă, cei care mi se vâră în suflet. oamenii care ne sunt indiferenți ne protejează. Dușmanii ne oțelesc.
Numai prietenii ne vlăguiesc, căci cu ei totul e o dramă permanentă, o atmosferă de jigniri subtile – nefastă la culme pentru echilibrul nostru și pentru sănătatea noastră „morală”.

Aș da orice să știu dacă îmi caut liniștea cu adevărat.

Cititorul înfrigurat e întotdeauna un rău judecător. Dar autorul înfrigurat nu este neapărat rău scriitor.

De ce sunt un ratat? Fiindcă am aspirat la fericire, la o fericire supraomenească, și fiindcă, neputând să ajung la ea, m-am înfundat în contrariul ei, într-o tristețe sub-umană, animală, mai rău chiar, într-o tristețe de insectă. Am dorit fericirea gustată în apropierea zeilor, și n-am obținut decât această apatie de termită.
Nu știu ce a putut să mă oprească pe această cale a fericirii. Fără îndoială, nu eram făcut pentru ea. Ca întotdeauna, PREDESTINAREA explică totul.
Mă socoteam chemat să devin un mistic (de parcă mistic se poate deveni! mistic ești) – dar trebuie să spun că firea mea era a unui sceptic, sau mai degrabă a unui ERETIC al scepticismului.
În fond scepticismul e antipodul fericirii. M-am cufundat în îndoială fiindcă ținteam prea sus. Scepticul e un mistic ratat. Naufragiază în îndoială fiindcă s-a încrezut prea tare în fervorile sale, iar când acestea l-au părăsit, nu i-a mai rămas decât să se agațe de o doctrină care le denunță, le contestă valoarea și le reduce la schimbări de umoare, superficiale și lipsite de dimensiune metafizică: capricii sau denaturări ale psihicului. Scepticismul este o autopedepsire: căci scepticul nu poate efectiv să-și ierte că s-a oprit la mijlocul drumului. Și se răzbună pe tot ce a urmărit, incriminează idealul pe care nu l-a putut atinge, îl înjosește și-l batjocorește, lovește în sine prin intermediul celui mai vechi, celui mai drag vis al său.

27 iulie 1968. Adineauri, l-am întâlnit pe P.C. care, la salutul meu, a răspuns printr-o abia perceptibilă înclinare a capului. Cu aerul lui onctuos, ai fi zis că-i un episcop distant, condescendent, care schița o binecuvântare ca să ascundă o grimasă.

Nu nenorocirile m-au făcut să văd lucrurile așa cum le văd, ci doar VEGHILE mele, acele nopți în care, la douăzeci de ani, stăteam cu fruntea lipită de geam privind în întuneric.

Viața e sacră spuneți. Foarte bine. Într-o ejaculare sunt circa 800 de milioane de spermatozoizi. Izbândește doar unul singur. Ce s-a întâmplat cu ceilalți? Nu erau și ei sacri?

Adineauri, pe la ora 11 noaptea, se turna o scenă în piața Saint Sulpice. Se repetă aceleași mișcări de nenumărate ori, potrivit ritualului binecunoscut. Un polițai, evident din provincie, îi spune unuia din tovarășii săi (căci stătuseră în piață ceva vreme): „După asta n-aș mai da pentru nimic în lume zece franci ca să văd un film.”
Aceleași vorbe s-ar putea spune despre orice lucru căruia i-am văzut dedesubturile (dragoste, etc)
Cu toate acestea ginecologii iubesc, groparii fac copii, cinicii scriu, disperații fac proiecte.

Cât de adâncă este remarca lui Tacit că ultima dorință pe care o biruie înțeleptul este dorința de glorie (sau mai degrabă: gloria e ultima prejudecată, ultima vanitate de care se leapădă înțeleptul). Puterea de a rămâne NECUNOSCUT e rară, ba chiar inexistentă – firește, la acela care a dat ochi cu faima.

Cvasitotalitatea chinurilor noastre vine din faptul că ne ocupăm de lucruri care nu ne privesc.

Concepția antică potrivit căreia moare tânăr acela pe care-l iubesc zeii este fără îndoială unul din lucrurile cele mai adevărate și mai greu de îndurat care s-au spus vreodată.

Este lipsit de noimă, ba e chiar ridicol, să vrei să joci un rol pe fața unei asemenea planete.

Sunt de partea catarilor și a oricărei erezii prigonite de Biserică. Dar dacă una din aceste secte ar fi biruit, ar fi fost tot atât de intolerantă pe cât a fost creștinismul oficial. catarii, la care îmi plac atât de mult anumite puncte doctrinare, i-ar fi depășit, în caz de victorie, pe inchizitori.
Dacă vrem să rămânem în limitele adevărului, pentru orice victimă trebuie să avem o milă lipsită de iluzii.

De la 18 la 24 spetembrie. Saint-Emilion, Dordogne (Cadouin!), Lot, valea râului Célé, pământul calcaros dinspre Livernon.
Să mergi de-a lungul râurilor și să spargi nuci ca vagabonzii și copiii – asta e fericirea.

Occidentul e un putregai care miroase frumos.

Văd cum unul sau altul din prietenii mei sunt mistuiți de ambiție, își distrug viața, își otrăvesc existența, se spetesc muncind, comit orice josnicie – de ce? Ca să se VORBEASCÃ despre ei.

„Rugăciunea omului trist nu are niciodată forța să se înalțe până la altarul lui Dumnezeu” (Păstorul lui Herma, carte scrisă către anul 140 al erei noastre).

Există un prag al tăcerii pe care dacă-l treci te apropii de condiția de mort în viață.

5 octombrie 1968. Acest Arg. Amza – ce personaj! Îmi telefonează, mă scoate din sărite, vreau să-l trimit la plimbare – apoi îmi spune: „Nu-ți poți imagina ce plăcere îmi face să te aud. E o plăcere enormă, monstruoasă. Aș fi în stare să o analizez pe patru pagini...”
La auzul acestor vorbe, îi dau întâlnire chiar astăzi după-amiază.

Să mergi la înmormântarea unui prieten este un indiciu de insensibilitate. N-ar trebui să ne îngăduim să-l vedem în asemenea împrejurări.

Cuvântul noblețe, dacă are un sens, n-ar putea desemna decât consimțământul de a muri pentru o cauză pierdută.

3 noiembrie 1968 – Vis fantastic când eram pe punctul de a mă trezi. Marea dezlănțuită, retrăgându-se inexplicabil, în vreme ce niște polițai înaintau prin mâlul în care se zbăteau niște înecați: unii dintre ei săltau în aer, decolau de-a binelea, ca niște elicoptere.

Trebuie să gândești pornind de la tine însuți. Este, în aparență, lucrul cel mai lesnicios, dar în realitate cel mai dificil, căci nu ajungi la el decât dacă ai avut șansa să acumulezi tainice dezastre.

De-a lungul veacurilor, omul s-a istovit să creadă. A consacrat atât de puțin timp îndoielii! A trecut de la o credință la alta, de la o convingere la alta, iar îndoielile sale n-au fost decât scurte paranteze între două înflăcărări. La drept vorbind, nu erau îndoieli, ci pauze, clipe de răgaz, ce urmau ostenelilor credinței, ale oricărei credințe.

Cred că aș fi fost cu totul altul dacă aș fi putut să-mi înving stupoarea de a fi om.

Am terminat de frunzărit ultimul număr din Èphémère... Versuri STICLOASE... în sensul în care se spune ochi STICLOȘI.

Nenorocirile cele mai mari sunt nenorocirile prevăzute.

Îmi amintesc perfect acea după-amiază de vară – trebuie să fi avut cinci sau șase ani – când totul s-a golit în jurul meu și nu mi-a mai rămas decât senzația unei TRECERI fără conținut, a unei goane în sine, a unei curgeri care m-a înspăimântat. Timpul se desprindea de ființă PE SOCOTEALA MEA. Nu mai exista LUME, nu mai exista decât timp. De atunci nu mai trăiesc din întâmplare în eveniment; nu mai trăiesc decât în absența evenimentelor, în timpul ce nu se mai coboară la eveniment.
Infernul nu este poate decât conștiința timpului.

Zăpada pe care o văd pe acoperișuri trezește NEVROZELE PARADIZIACE ale primilor mei ani.

Frunzărit o lucrare despre critică. Tot ce înseamnă teorie literară mă oripilează. O practică aceia care nu SIMT niciodată nimic prin ei înșiși.

Porfir își începe VIAÞA LUI PLOTIN cu următoarele cuvinte: „Filozoful Plotin, care a trăit în zilele noastre, părea rușinat că are un trup”
Nu cunosc început mai strălucitor. Extraordinarul din prima lovitură. Ar trebui întotdeauna să pornim astfel, cu ESENÞIALUL.

„Nici Dumnezeu nu-i fără de păcat, de vreme ce a creat lumea” – acest proverb bulgăresc, pe care l-am citit chiar aici, cred, acum câteva zile, nu-mi dă pace. Trebuia să-l așez ca motto la demiurgul cel Rău. Din punct de vedere spiritual – și geografic – sunt un bogomil.

Cu cât facem mai multe progrese „interioare”, cu atât scade numărul celor cu care putem ÎNTR-ADEVÃR comunica. La sfârșit îi pierdem pe toți și nu ne mai rămâne decât Totul.

O armată care înaintează nu are sentimentul și nici măcar presentimentul înfrângerii. Omenirea se târăște înainte și crede că merge spre victorie. unde merge cu adevărat nu pot ghici decât aceia care s-au retras din acest marș.
Adevărul nu se dezvăluie decât proscrisului, celui care nu va semna niciodată un comunicat anunțând o victorie.

Nu trebuie să ne gândim să scriem cărți, ci să spunem câteva lucruri esențiale, de care să nu roșim la sfârșitul vieții.

Oricare ar fi problema care mă preocupă, nu pot s-o tratez fără să pun în ea un strop de amatorism, de nesinceritate disperată. Atât e de adânc sădită în mine groaza de orice convingere.

De experiență spirituală e capabil doar acela pentru care contează din ce în ce mai puține lucruri, pentru care cercul intereselor se restrânge pe măsură ce merge înainte.
Important nu este să știi, ci SÃ FII. Or, A FI este isparva cea mai dificilă cu putință. Căci A FI, pe plan spiritual, înseamnă să nu fii NIMIC pe planul lumii.

În mod normal, ar trebui să nu mai scriu și să nu mă mai manifest. Da, dac-aș trăi în altă epocă. În epoca noastră însă, trebuie să faci ceva, cât de puțin, ca să nu crăpi. Nu am FORÞA MORALÃ să fiu vagabond: de aceea trebuie să PRODUC (sau să MÃ produc) din când în când.

Nu aspirația către o altă lume, ci oboseala de lumea aceasta îmi stârnește interesul pentru religii.

Când lucrurile nu merg, mă bag în pat, trag obloanele și AȘTEPT. La drept vorbind, n-aștept nimic, mă golesc pe dinăuntru, încerc să uit tot ce mă sâcâie, oameni și lucruri, încerc să mă uit chiar și pe mine însumi, și rămân lungit ca și cum m-aș afla într-un sicriu în străfundurile universului. Aceasta e terapeutica vacuității: să devii absent față de toate, să te cufunzi în adâncul acestei absențe și să te cureți de toate impuritățile care înjosesc și incomodează spiritul. Să te eliberezi și să te birui pe tine însuți, SÃ FACI PE MORTUL cu o conștiință absolută, adică goală de orice conținut, să lichidezi orice urmă mentală din trecut – pentru un sfert de oră sau pentru un minut.

Ignoranța e o stare desăvârșită. E de înțeles că acela care se bucură de ea nu vrea să o părăsească.

Lanțurile oferă o securitate pe care n-o vom întâlni în libertate, care este o beție.

25 decembrie 1968 Semnul că-mi place o bucată muzicală, că ea se adresează celor mai tainice adâncuri ale ființei mele, este dorința, atunci când o ascult, de a stinge lumina, dacă e noapte, de a trage obloanele, dacă e zi. E ca și cum ai asculta-o în mormânt. Așa-l ascult pe Bach de obicei – Bach, tovarășul meu cel mai fidel de-a lungul anilor.

O operă nu contează, NU EXISTÃ, decât dacă e pregătită în umbră la fel de minuțios cum este pregătită o lovitură de către un bandit.
În ambele cazuri, ceea ce importă e CANTITATEA de atenție.

Progresul este NEDREPTATEA pe care fiecare generație aflată în ascensiune o comite împotriva celei care o precedă.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!