atâta precizie obosește și când ne aflăm într-o mulțime de astfel de noduri mărunte și dese, ca-ntr-un covor persan în care nu mai percepi modelul
cuvintele tale care se schimbă în funcție de unghiul luminii
te aștept iubito, te aștept, cruce de carne
nu, eu n-am cum să mai vin dimineața cu fluturarea de mână a victoriei, rochia ta roșie nu va mai fi un steag de izbândă
poate ai să mă cauți printre pietrele puse de lespede, aducere aminte și rând pe rând vei lua tăcerile mele atât de întunecate și le vei pune pe masa pregătită pentru oaspeți
nici nu se gândeau să se uite la mine deși o privire
de-a lor mă va fi mântuit
neștiut lăsăm dâre de vorbe în amiaza prăfoasă printre tarabe și zgârie-nori
nu plângeți le strigam
și nici nu ar fi avut cum, neprivind, negândind o poartă prin care să intru
țintă ușor mișcătoare a unei posibile erori de conștință
părul tău atât de lung mângâindu-mi picioarele însângerate ale rătăcirii mele de la stânga la dreapta
atât de întinse îmi erau mâinile căutărilor străbătând linii dureroase de tăcere cu mine purtându-mă de la un urlet la altul
știam că exiști și că oricând te pot întâlni în spațiul acesta în care norii au umeri mai largi și miroase a vast
lumânările printre care merg și numele picurate-n memoria celor care vor să-și aducă aminte și plâng, ei da, plâng cum se plânge după ai tăi

se aud atât de clar pantofii tăi cu tocuri înalte și fâșâitul coapselor zâmbindu-mi
nu-mi dau seama dacă o pasăre se poate sinucide când zboară atât de frumos, dar ce știu eu despre adâncul unei păsări sau cum se văd cărările ei, te bănui pe tine că fugi uneori în zbor ca să uiți ochii mei ce te rod