E târziu pentru restul lumii; pentru mine e doar ora 02:00. Înainte să-nchid ochii rememorez ziua ce a trecut. Nu mai pot schimba nimic, dar pot surprinde lucrurile dintr-un alt unghi. Toată lumea are probleme și toți sunt uimiți de asta. Oare nimeni nu se poate obișnui cu gândul că oamenii sunt răi, cu sau fără intenție și că viața e un bun de consum ce trebuie păstrat la temperatura necesară în mediul propice? Poate că pentru unii chiar trebuie să vină cu eticheta și instrucțiunile de utilizare. Dar n-ar fi deloc indicat să-i știm termenul de valabilitate.
- Crezi că vorbesc singură acum? Nu, vorbesc cu tine! Da, tu, care-mi treci gândurile prin ale tale, le mesteci și-apoi le-nghiți. Gustul ți-l dau cuvintele și important este că ai gustat... până acum. Știu, abia am început și deja vorbesc cu tine. Te las să trăiești aroma.
- Știi, imi place că-mi ții de urât...
- Totuși, cum a fost azi?
- Păi nu știi, ți-am vândut speranțe, iar tu, în ignoranța ta, ai privit ziua din patul din mansardă.
- Speranțele nu-mi țin de cald noaptea. Momentan doar plapuma și televizorul.
- Și... eu!?!
- Nu! Tu-mi ții jumătatea plină a paharului, iar mie-mi e sete!
I-am dat și ei o gura. A apreciat textura vinului catifelat și i-a sorbit și ultima sclipire. Acum stă cocoțată pe pervaz și trage din țigară, urmărind fumul ca un detectiv prins în toiul acțiunii; și-mi spume că fumul urcă spre locuri unde eu nu voi ajunge niciodată.
- Care-i problema ta? Te mistuie focul interior?
- Problema ești tu. În viața mea.
- Nu, eu te echilibrez. Îți place sau nu, depinzi de mine. Și mă iubești.
- Și te urăsc.
- Îmi place că ești sinceră.
Brusc, a început să plouă... iar noi ne-am dus să visăm la prinți pe CP și la lumea mai buna în care ne vom trezi.