agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1109 .



Fragment
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MasterX ]

2006-07-18  |     | 



Nu am simțit niciodată nimic în fața naturii: n-am auzit chemarea plină de dezmierdări a mării, întunecimea misterioasă a pădurii m-a facut sa grăbesc pasul din frică de întuneric iar melancolicele ploi de toamnă m-au ținut săptămâni întregi la pat. Tot ce-am simțit până acum a fost marșul funerar cântat de orașul gri… Mai repede, mai repede, groapa vă așteaptă!

Un stol de ciori plutind în jurul unui miros fetid de moarte… Ce ciudat trebuie să fie momentul când realizezi contrastul dintre zâmbetele copiilor ce-și păzesc mintea punându-și mâinile pe cap și șuvoiul de lacrimi țâșnit din ochiice privesc trupul înțepenit. Și păsările ce continuă să plutească deasupra cavoului ce adăpostește zeci de familii, pe cerul înnourat, indecis parcă între a plânge și a-și revărsa mânia. Și ce imagine a ierarhiei: pământ (ascunzător de oase), oameni (prefețe ale morții), ciori (genii neînțelese) și cerul… Ce tare trebuie să se fi supărat Dumnezeu pe oameni de le-a dat gravitația!

O singură dată am asistat la un priveghi, cândva demult, încât de-abia mai țin minte ceva. Dar îmi imaginez trupul înțepenit, cu chipul palid și desfigurat sub sărutul morții. Și cu gloate de rude și prieteni jelindu-l. Ce priveliște născătoare de infinite revolte… Căci cum ai putea să-i înțelegi pe acești oameni adormiți în viață, blestamând cerul pe care-l vor implora a doua zi? Dintre toate aspectele îl pierd pe cel mai important: ce-a însemnat viața pentru cadavru? Dar cine-ar mai putea acum să le spună?!

Și deasupra tuturor plutind o umbră neagră, rânjind sub gluga ce-i ascunde orice trăsătură, îmbrățișându-și eternul instrument. “De ce vă smiorcăiți? Știați ca am sa viu! Și, oricum, ne-om mai întâlni!” Și își înăbușă un început de hohot de râs, străduindu-se să respecte solemnitatea momentului.

Să-și fi schimbat oare Moartea aspectul, ca Mephisto-ul goethian? Sau să-și fi păstrat vestmântul tradițional? Adevărul este că, în timp ce un diavol la costum, cu un Rolex atârnându-i de încheietură și-ar găsi rostul mai bine decât vânturându-și coada și pocnind din copită, o moarte vânâdu-te cu un contract bine păzit între pereții unui diplomat ar fi un paroxism al dezolării.

Moartea îmi pare singura ființă din Istorie care să-și facă munca din și cu plăcere. Nu mi-o închipui primind bonusuri, ore suplimentare sau prime de Crăciun pentru că extermină forme de lut de care Creatorul s-a săturat de mult. Păcat că tratatele de economie n-o preaslăvesc ca cel mai mare întreprinzător. Ce idee genială să trăiești din moarte… Ce trebuie să fi simțit primul mort când milenara existență i-a fost stivită sub luciul coasei. “Vino cu mine!” auzea sufletul smuls din carcasa de carne. “Unde?” “Vei vedea!” Și tot tremurul de celule ce-a urmat și-a pus pământul în mișcare.

Dar cum oare îți poate veni ideea de a deveni sfârșitul? Cum de din infinitul ce-și trăia infinitul s-a găsit cineva care să observe că timpul trece? Poate era o creatură ca toate celelalte, care la un moment dat a început să tremure sub fiorii groazei. “Dacă mâine nu voi mai putea admira această priveliște, nu voi mai putea hoinări pe aceste dealuri, nu voi mai putea gusta aceste fructe?” Și s-a ascuns sub prima piatră ce i-a ieșit în cale, observând cum după zi vine noaptea, cum după vară vine toamna… “Iar după viață ce vine?” se întreba privindu-I pe ceilalți cu dezgust, cum își duceau fericiți ignoranța, senini ca cerul ce s-ar fi putut prăbu-și peste ei în orice clipă.. Iar el mereu bântuit de întrebările sale… La început extaziat de ce urmează? și terifiat de când?, pentru ca, încetul cu încetul, curiozitatea să înfrângă frica și să pornească o căutare disperată pentru răspunsul la prima întrebare. Într-un singur mod putea afla: să se arunce într-o zi asupra unui semen cauzându-i sfârșitul. Și apoi contemplându-i trupul înțepenit, savurând descoperirea sa. Așa s-a născut primul geniu, sub semnul fricii de el însuși…

A urmat apoi nașterea omului, la descoperirea cadavrului. S-au strâns toți în jurul leșului, neînțelegând de ce nu mai mișcă… de ce lumina din ochi i s-a s-a stins… Și-au început și ei să tremure, născându-se întrebarea ce-avea să definească omul de-a lungul existenței sale: când voi muri? Și-apoi tremur… tremur… tremur… și ignoranță…

Cât de mult ar fi progresat lumea în suflet și regresat în spirit dacă nimeni n-ar fi tremurat…

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!