...simt încă în mine pâlnia de nisip în fundul căreia o insectă ucigașă așteaptă furnicile... groaza se află în noi.... dar eu am reușit să mă despart imperceptibil de ea, forțele interioare mă aruncă în brațele autodistrugerii și reușesc să trezească în mine deznădejdea și nu groaza; forță care te împinge în nimic! Am gasit-o așa cum psihiatrul vede în el caracatița care îi devorează pacientul. Demonul a pus stăpânire pe ruina trupului meu însetat, și încet, încet și pe conștiința mea pe care o strângea crud în somn. În sfârșit, acest drum s-a risipit, îl recunosc și îl voi recunoaște mereu asemeni visului pe care crezi că l-ai mai avut. În febra onirică vedeam imagini distorsionate de convulsiile cuvintelor ce-mi tâșneau din gât ca un gheizer....Hiroshima....De ce Hiroshima? Imaginile îmi urlau în minte durerea lor și forța obsedantă a acestui eveniment se aseamănă cu cea a miturilor. A înfrunta moartea este un mit al cărui erou este omul și numai omul, căci el acționează în mitul arhaic....
Am cunoscut adevărata amețeală și aici expresia „îți fuge pământul de sub picioare” nu-mi iese din cap și se amestecă cu alunecarea de o clipă. Apăsăm al naibii de greu pe un sol magnetic; mi-am amintit de cosmonauții care trebuie sa poarte un costum greu pentru a putea merge pe lună asemeni scafandrilor ce au plumb în tălpi... Scafandrul conștiinței mele de a trăi mă acoperea, gata-gata să ma lase în voia inexplicabilei imponderabilitați a neantului; fără îndoială ceea ce urma era încetarea din viață...
Ce ciudat...acum descopăr viața după ce am scăpat de la moarte și niciodată nu voi uita cârligele de rufe întinse pe sârma, fără rufe. Un sentiment întors pe dos asemeni unui sac: am descoperit brusc mai mult decât viața non-umană. Nu am luat-o drept moarte, dar vorbea atât de mult despre moarte....
Mai târziu mi s-a înfățișat zeul groazei. Ca și sexualitatea, independentă de orice partener, dar nu și de noi înșine, groaza e independentă de orice frică, dar frică de ce anume? Oare de moarte? Fals! Groaza pe care o mărturisesc acum nu are nici o legătură cu frica din cauza căreia ți se zbârlește părul pe tine. Frica, chiar retrospectivă are un obiect, o cauză, dar sentimentul pe care îl încerc este față de anxietate ceea ce este teroarea față de teamă. Se află undeva în străfundurile ființei și îmi aparține la fel ca bătaia ritmică a inimii. Ea este groaza sacră care sălășluiește în noi și ne așteaptă așa cum misticii spun că ne așteptă Dumnezeu.

.....o reverie nu se oprește din calea ei chiar dacă își închipuie că e raționament....și Isus....acum...acum ma gândesc la el....patimile. Peste tot unde se îngrămădesc cadavrele patimile sunt invocate. Rastignirea răzbate la adâncimi mai mari decât orice imagine a lui Hristos pe cruce. Nimeni nu vorbește cu seninătate în timpul torturii, nici chiar fiul domnului.

...creionul s-a rupt după ce Paul Valery a scris ultima frază: „ La urma urmei, nimeni înainte de creștinism nu a spus că Dumnezeu e dragoste. De când există cuvântul, nimeni nu răspunsese sclavei născute în zadar care arăta zeilor din Roma copilil ei mort în zadar!”

Nu stiu de ce îmi vin astea acum în minte, o fi blestemata asta de febra care pare să nu ma mai lase....dar ce-i mai greu a trecut...