Luni.

Azi, hoțul meu, mi-ai furat mai multe zâmbete...
Cum poți să fii atât de calm și de aspru, în același timp ?... Stările interioare sunt ca merele, de multe soiuri... M-am gândit la asta instantaneu, în momentul în care m-ai fixat cu ochii aceia cărora parcă nu le (mai!) scapă nimic.
Și tu te-ai schimbat ; mult ; mult de tot...
Ai început să furi tot mai mult din mine, pe măsură ce te tot depărtezi... Acum, când nu mai vrei nimic, parcă ți-aș da totul...
Heiii... Stai puțin !... Și cum rămâne atunci cu individualitatea mea ?!...
Și eu trebuie să exist ; acum m-am hotărât precis. Dar dacă tot exist, îmi doresc să o fac așa cum se cuvine. Eu, cu un "eu" indivizibil.
Mai ții minte când ți-am povestit despre angoasa de autodăruire a schizoidului ? a omului care nu renunță la sine, pentru a se păstra integral ?..
Vezi tu, hoțule, eu, pentru a mă face una cu Natura, cu Iubirea, e nevoie ca și eu să mă simt "toată", "integrală"... Dacă aspir spre un "TOT", atunci măcar să semăn puțin cu ceea ce vreau să am...
Totuși, îți "mersi" pentru zâmbetele tale de azi... Ai fost la fel de generos cum te știam... Ești prietenul meu. Acel gen de prieten căruia simți că poți să-i spui orice, și orice îi spui, el îți ia... Tu ești hoțul de vise.


Marți.

Hoțule, hoțule, tare mai ești șmecher !.. Te-ai apropiat pe furiș de sufletul meu...
Atât de brusc și de neștiut, încât nu am mai avut timp să reacționez. De prima dată când mi-ai zâmbit, puteam să te citesc mai întâi, și abia apoi să îți întorc zâmbetul, dar pentru prima dată, am renunțat la atitudinea asta a mea, care alungă orice bucurie a descoperirii.
Și așa te-am aflat astăzi, mai jucăuș și mai nerăbdător ca niciodată. Îți doreai cu o privire care căuta întruna ceva, să îți reverși o parte din secretele singuratice, în afară... Arde, nu-i așa ?..
Te arde izvorul acela din care se nasc stările, una câte una, și care se transformă treptat, în Secrete... Secrete, pentru că nu ai cui să le mai spui...
Un timp, te mulțumești să le încredințezi naturii, Naturi i ; însă după, ce te faci ?.. Cui le dai ? Tu ești o fire care simte că trebuie să dăruiască în mod constant, și nu te mulțumești cu puțin...
Ironie !.. Mi le dăruiești tot mie !..
Cine-a mai văzut un hoț care să fure și să dăruiască, succesiv ?
Totuși, din moment ce lași în urma ta atâtea semne că trăiești, uiți în beția trăirii, că izvorul tău a secat... Și, inconștient, te apropii, secret, pe furiș și neștiut, de mine... Cea care visează.
Însetat, înfometat, începi să furi din dorințele mele, și le faci realitate... Dar ce mai contează, dacă nu sunt realitatea vieții mele ?...
Nici la tine nu mai au mare valoare, pentru că nu sunt ale tale, ale izvorului tău... ; și atunci, întregul dispare... Amândoi devenim o apă tulbure. Tu, parcă vrăjit de visele unei străine, și străin de sine...
Eu, o speranță tot mai fragmentată, pe măsură ce setea nu-ți mai dă pace... Încep să cred că până și himerele mi le-ai lua, dacă ai ști de ele...
Am devenit oare o obsesie pentru tine ?..
Da, însă dacă mi-ai lua himerele, tu ai fi eroul meu... Așa, eroul meu e altul... E visul meu.
- "Please, don't keep me away from keeping myself" -