Piesele de mare succes ale lui Pavel Stratan acoperă un gol în imaginarul nostru, un gol pe care cei mai mulți îl considerau deja un dat firesc. Scoaterea în public a unor caracteristici ale omului de la țară, cu care acesta nu s-ar fi lăudat niciodată, fiind considerate drept vicii, valorificarea unor teme literare majore cum ar fi ireversibilitatea timpului, trăirea clipei sau mania banului, scot pe piața culturală românească o manifestare regională a unor tradiții complementare cu ideea europeană de „unitate prin varietate”.

Deși cântă așa cum se vorbește la dânsul în sat, Stratan place publicului de pe ambele maluri ale Prutului, poate mai mult decât manelele, cu care este evident în competiție, fiind un exemplu elocvent pentru ceea ce numim „cultură de masă”.
Totuși, din punct de vedere estetic, la nivelul tradiției literare locale, Stratan este unul dintre puținii care contrabalansează fondul poetic al lui G. Vieru, unele motive fiind exact contrariul celor atât de bine cunoscute încă din școală: „Mamă, tu ești patria mea”, „De cum ajunge sâmbăta,le spală”, „Nu am, moarte, cu tine nimic”, „Ușoară, maică, ușoară”, „Venii târziu acasă” ș.a. Pe plan extern, faptul vorbește de la sine, piesele lui Stratan sugerând că în R. Moldova se mai întâmplă și altceva decât tragedii. Or, tradițiile locale nu s-au alterat sub nici un regim; din contra, ele sunt acelea care conservează energia milenară a ceea ce suntem. Se conturează astfel doi poli ai aceluiași conținut imaginativ tradiționalist: pe de o parte, tragismul oedipian al poeziei lui G. Vieru și, pe de altă parte, mesajul dionisiac al textelor lui P. Stratan. Trimiterile la cele două nume grecești probează și complexele dominante antagoniste ale generației postbelice: iubirea de patria-mamă (derivat posibil din „Родина мать зовет”) și frica de tată (al cărui arhetip este „tătuca” Stalin). Iubirea de mamă capătă în poezia lui Vieru conotații sacre, maica fiind asemuită Mariei și având o dimensiune nepământească statică, de icoană. Absența tatălui, „îngropat în pământ străin”, amplifică o iubire tainică dintre fiu și mamă.

Tatăl este, în schimb, un personaj puternic accentuat în textele lui Stratan, care scot în evidență esența patriarhală a familiei din Moldova. Nici o acțiune a ștrengarului nu se lasă nepedepsită de către tatăl binevoitor („când mi-o ars vreo două labe”, „văleu, văleu”). Pedeapsa este sesizată ca un stimulent de a face alte năzbâtii. Între tată și fiu este o relație de colaborare, fiul simțind protecția tatălui și manifestând un respect pentru acțiunile sale, abia maturizarea permițându-i ieșirea de sub imperiul etic patern. Ieșirea din ogradă se soldează de fiecare dată cu peripeții de stradă împreună cu alți băieți și fete. Inclusiv expunerea unor experiențe „acrobatice” de tipul „să șadă toți cum eu am șez’t, să vadă toți ce eu am văz’t”, cauzate de popularul deja „eu beu” impun o percepere fermă, masculină a experienței de viață. Evocarea morții părintelui este ceea ce ar uni cele două extreme. „Visul” lui Stratan declanșeză un sentiment de catharsis. Fără a insista prea mult pe psihanaliza lui Freud, moartea tatălui este mai emotivă la Stratan decât la Vieru, amintind de rolul Tatălui în gințile arhaice și de conflictele generate între fii după moartea acestuia. Textele lui Stratan conțin niște energii precreștine ce ne amintesc că „nimeni cu timpul prieten nu s-a făcut”. Fiul deplânge omenește moartea tatălui, fiind conștient că și el va fi deplâns ca viitor tată. E vorba de un respect masculin privind responsabilitatea și continuarea tradiției.

Nu-l consider pe Pavel Stratan un poet. Este un versificator ce nu-și depășește condiția. Ascensiunea lui va avea același destin ca și a altor cantautori. În schimb, meritul lui incontestabil e că a reușit să spună lumii că noi suntem păstrătorii unor tradiții patriarhale precreștine, ce însumează bucuria vieții și respectul față de înaintași, asemeni altor popoare balcanice, formate mult înainte de invaziile barbarilor. E un fel vechi de a spune cum se poate depăși complexul „terorii istoriei” (M. Eliade) și a reveni la naturalețea noastră europeană.