Prima dată, un fum de țigară în spațiul îngust al băii, ghemuită, cu o mână pe genunchi și închizând ochii la fiecare senzație neașteptată, acum se întâmplă la fel, țigara în aceeași mână, senzațiile în același colț al meu, al metrului pătrat de alb și rece. Însă acum...
De jos, ghemuit și închizând ochii la fiecare senzație neașteptată, se află el, întrebările năvăleau în mine și tăcerea ne cuprinde pe amândoi, ciulind ureche la orice mișcare dinafara „locului nostru”. Încerc să uit unde mă aflu, ridic capul și urmăresc cum se înalță fumul, pe care îl simt parcă trece prin toată făptura mea înainte să se imprime cenușiu pe tavan. Prima dată, un fum de țigară...
Asemenea întâmplări te fac să te temi de ce va urma, de aici nu mai ai prea multe locuri unde să te întorci, peste tot vezi ochii lor ce întreabă ce ai făcut ora asta, te gândești dacă te va întreba cineva când și unde s-a întâmplat, ce le vei spune, le vei spune de ora de română, de țigara din baie, de omul pe care îl vei uita peste o săptămână-două, sau poate le vei spune despre omul pe care nu îl vei uita niciodată. Și care nu e niciodată acolo când trebuie să fie, sunt întotdeauna alții să te panseze, să îi rănești. Întotdeauna lași pe altcineva în urmă, cu el în dreapta, neavând idee de ce faci lucrurile astea.
Asemenea întâmplări te vor face să te gândești de două ori înainte să-ți întorci spatele.
Zgomot. E cineva lângă. Tresărim amândoi și îmi pune mâna la gură.
- Șt! Stai că ies eu.
Cât de tare poate să-mi bată inima. Aud niște voci, le simt ecourile în piept, de ce spun oamenii ăștia aceleași lucruri de atât de multe ori? Toată cabina se învârte cu mine, mă las în jos, sting țigara și îmi sprijin capul pe faianța albă. El intră și îmi face semn să ies repede. Mă trezesc abia când simt aerul rece de decembrie inundându-mi pieptul. Acum e bine.
Curtea liceului oricum e goală, dispare și el câteva minute, probabil pentru a cumpăra tăcerea femeii, încep să măsor scările cu pașii și duc mâna la frunte.
- Nu-mi vine să cred! Nu-mi vine să cred... murmur ca pentru mine. Nu-mi vine să cred...

Decembrie.
Acasă totul e normal, o liniște un pic prea apăsătoare, liniștea vinovatului. Azi am așteptat toată ziua să se întâmple ceva rău, să am parte de niște consecințe. Superstiții, deh... De-acum chiar se schimbă tot. Am de trimis mesaje, am de povestit multe, doar nu s-au întâmplat toate degeaba. Trebuie să se afle cumva.