da, pătura ta roșie miroase a noi și a liniște acum, nu-i aranja colțurile, lasă-mă s-o mai respir puțin, așa greoi, așa pe ascuns, cu fața în palme, uite-mă, sunt albă după ora asta. cafeaua în cana de metal s-a răcit, din scrumieră se întinde peste noi mirosul aspru de tutun, mai stai aici, mai visează-mă, nu te lua în palme și nu pleca de pe canapeaua ta cu pătură roșie și cu tine.

am mers atunci, am fi ajuns așa, la poli, la ambii, mă intrebam dacă simți și tu iz de stelele din noaptea aceea, mă mai întrebam și dacă se lasă ceața prăfoasă ai să mai mai vezi? întotdeauna ai zis că da, era ceață dar te prefăceai lumină ca eu să te văd.

într-o zi ai spus nu, te-ai stins și ai căzut, ai crezut că n-am să te pictez în negru pe toți pereții, că n-am să te înfășor în bucle tăiate, că ai să luminezi în alt cer. nu.
acum în lumina ta difuză mi se oglindește iar corpul.

aruncă-mi o țigară, stai mai aproape și lasă o mână pe mine, ai să vezi că în irisul meu se înalță razele tale, taie ceața, trage un fum și să ne prefacem că rotocoalele sunt nori goi și simetrici. pata ta de întuneric mi-a săpat răni în piele, răni în buze, răni. evaporă-le și trage-mi pătura roșie peste picioare.