Gara de Nord. Miezul zilei, căldură mare, oameni obosiți de zăpușeală, mirosuri, trenuri plecînd, trenuri sosind. La stație, vocea:
-Trenul rapid 691 cu plecare la zece patruzecuși cinci, pleacă de la linia șapte în direcția Videle, Roșiori Nord, Caracal, Craiova, ....... Lugoj, Timișoara... Compunerea vagoanelor...
Trenul se pune în mișcare. Trenul pleacă. O fată aleargă pe peronul aproape pustiu... Duce un bagaj mare pe roți. Fata aleargă, roțile mici ale bagajului prind gropile și saltă în toate părțile. Părul ei e lung, părul ei rămîne în vînt. Părul îi acoperă trupul pe jumătate. Fata aleargă. Trenul a plecat. Fata aleargă după ultimul vagon.

-Ajută-mă, te rog!!!...

Un bărbat sare din tren și apucă bagajul fetei.

-Vino!

Bărbatul aruncă bagajul în tren, apoi cu o mînă se ține de mînerul ușii, iar pe cealaltă o întinde spre fată...
-Vino!
Fata aleargă după tren. Picioarele ei aleargă după tren. Mîna ei se ridică spre mîna străinului. Ochii ei se uită temători în ochii străinului. Tocul pantofului ei se prinde în caldarîm și pantoful iese din picior. Fata nu mai poate alerga fără pantof. Rămîne încremenită, privind cum străinul dispare din cadrul ușii. Șinele apasă grele pietrele și sîngele. Fata respiră greu. Începe să geamă...

Spicele grîului sunt zdrobite de tren. Mirosul grîului zdrobit îi inundă nările, apoi sîngele dă năvală pe pietrele de pe pămîntul proaspăt. Cade în genunchi. Nu-și mai simte trupul. Privirea i se desprinde de pe chip și o ia razna după tren.
..............................................................................................................................................
Cîteva clipe mai tîrziu, bagajul ei este aruncat din tren. Apoi încă un bagaj. Apoi străinul sare și el. Privirea lui se îndreaptă spre ea tot timpul. Trupul lui se îndreaptă spre ea. Străinul nu cunoaște mirosul grîului. Străinul cunoaște foarte bine mirosul sîngelui...

-Te-ai lovit?
-...?
-Ești bine?
-...?
-Ești bine?

Mirosul grîului se răspîndește în toată gara. Sîngele de pe pietre se amestecă cu sîngele de pe genunchii ei.

-Stai puțin aici, îți aduc niște apă...

-Nu pot pierde trenul acesta... Trebuie să ajung la Timișoara în seara aceasta... Mîine este nunta mea...
-O să ajungi la Timișoara...

Străinul scoate un bidon cu apă din bagajul lui și îl întinde fetei după ce deșurubează dopul. Fat începe să bea cu înghițituri mici. Lacrimile încep să-i curgă pe fața înroșită de la emoția puternică, de la adrenalină și de la soare.

-Nu mai este nici un tren rapid azi... Numai personale...
-Uite, am o soluție, dacă vrei închiriez o mașină și plătim pe din două. O să ajungem înaintea trenului...

-... bine... ești un om de treabă?
-Hahahahaaaaaaaaa.... Nu, dar ești pe mîini bune cu mine.
-De ce ai sărit din tren?
-Ca să te ajut... Nu m-ai rugat tu să te ajut?
-Da... dar nu să renunți să pleci dacă eu nu aș fi putut să urc...
-M-ai fi rugat dacă ai fi avut timp...
Șuieratul unui tren ce tocmai pleacă de la linia alăturată o împiedică pe fată să audă ultimele lui cuvinte…
-E o firmă de închirieri mașini lîngă gară... Lasă că te ajut eu cu bagajul. Te dor genunchii?
-Mi-au amorțit. Nu mai simt nimic. Trebuie să-l sun pe logodnicul meu... Trebuie să-i spun ce s-a întîmplat... Trebuie să-i spun că merg să închiriez o mașină și că plec la drum cu un străin...

Fata își scoate telefonul din geanta mică de la gît.
-Toate mi se întîmplă azi..., nu mai am baterie.. Ai un telefon?
-Nu, nu am un telefon... Hai să-ți încarci telefonul la firma de închirieri și suni de acolo...

Bărbatul merge înainte ducînd bagajul fetei pe roți, iar deasupra lui, bagajul lui mic și greu. Fata îl urmează șchiopătînd cu un pantof în mînă. Se oprește o clipă, își scoate și celălalt pantof și îl urmează desculță, ferindu-și tălpile de zigzagurile de apă cu care cineva udase gara poate pentru a mătura fără praf ori poate pentru a răcori ziua care se anunța fierbinte și lungă...


.......................................................................................................................................


-Sunt Paul. Tu cine ești?
-Iulia.
-Și ce faci în București? Sau în Timișora?
-Studiez pictura în București. Mă mărit în Timișoara, adică aproape de locurile natale. Ieri am avut ultimul examen… Nu mi-am imaginat nici în cele mai negre coșmaruri că voi întîrzia la nunta mea... Și tu? Ce faci în București? Ori în Timișoara?
-Sunt în trecere...
-Ce fel de trecere?
-O trecere pură și simplă...
-Ești o persoană misterioasă... Muncești în București? Sau locuiești?
-Locuiesc peste tot... Nu muncesc nicăieri…
-Mă sperii… Nu-mi inspiri încredere! Nu știu dacă vreau să închiriez o mașină cu tine... Dacă mă răzgîndesc?
-Nu te răzgîndești... Trebuie să ajungi la nunta ta. Eu te pot duce acolo în timp...

Intrară în încăperea mică unde se închiriau mașini.
-Așteptă-mă aici. Încarcă-ți telefonul...
Paul începu formalitățile, glumind într-una cu fata care-l servea. Iulia își scoate din bagaje încărcătorul, căută o priză și în timp ce își încarcă telefonul, încercă să-și sune logodnicul.
-Bună, dragul meu! Ce faci?
-Draga mea, am o mie de lucruri pe cap, ești în tren? Putem vorbi mai încolo?
-Am pierdut trenul...
-Ești nebună? Cum adică ai pierdut trenul?
-Am pierdut trenul și vin cu o mașină de închiriat cu cineva... E un om de treabă...
-Bine! Ai grijă! Sună-mă cînd ești aproape. Fug! Te iubesc!
-...Te iubesc!...
Iulia se întoarce. Tresare brusc. Paul ascultă în spatele Iuliei.
-M-ai speriat!
-Hm! Sunt eu Sperielume, domnișoară, întrebă Paul ostentativ întorcîndu-se către fata de la ghișeu?
-Nuuuuu, sunteți un Sperieunivers! veni o rafala sănătoasă de rîs de la fata care apoi ridică mîna cu cheile mașinii... Semnați aici, domnule Sinn. Poftiți cheia. Locul 23.

Paul luă cheia, își luă la revedere și apucă bagajele. Iulia scoate din priză încărcătorul și oarecum nemulțumită de timpul prea scurt pe care l-a avut să-și încarce telefonul, îl urmează desculță pe bărbatul acesta misterios.
-Ce ai în bagaje așa de greu?
-Cărți...
-Ești un mare cititor?
-Da, sunt un cititor în stele... Stele ca tine...
-Ai făcut școală pentru asta?
Paul izbucni în rîs.
-Nu multă lume mă poate face să rîd, puștoaico!

-Ei, ei, ei... Nu mă urc în mașina asta pînă nu-mi spui cine ești ca să verific la poliție...
-Sunt un proprietar de viața mea și pe sufletul meu, înger și demon cu pașaport în regulă!
-Încîntată să te cunosc! Dar spune-mi totuși, cu ce te ocupi? Salvezi femei prin gări?
-Iulia, ca să lăsăm gluma la o parte, am fost militar și lucrez pe cont propriu acum...
-Ce anume?
-Lucrez în crima organizată...
-Adică..., organizezi crime...?
-Hmmm, o să am de furcă la drum cu tine...
.......................................................................................................

-Uite, eu aș vrea să mă schimb, să fiu mai comod... Vrei să te schimbi și tu? Sunt totuși cîteva ore de drum... Sper că nu te deranjează să mergi cu un bărbat în pantaloni scurți...
-Adică să merg la drum cu un necunoscut dezbrăcat? Hmmm… N-am făcut asta niciodată… Nu-ți face probleme. Mă schimb și eu…


Se pregătea de ploaie cu soare, caldă, repede și deasă...

Iulia deschise bagajul și primul lucru care îi căzu în mînă fu o rochie albă de in pe poalele căreia era inserat din loc în loc un fir de aur. Cumpărase rochia cu cîteva zile în urmă, pentru luna de miere, pentru plaja cu serile ei calde din locul unde își va petrece prima ei lună cu Andrei. “E ușoară, comodă și dacă o port acum o să mă simt mai bine, după toate prin cîte am trecut...” , gîndi Iulia și scoase o pereche de sandale albe, asortate, înfundînd pantofii cu tocul rupt în locul rămas gol în bagaj.
Luă rochia și îl urmă pe Paul. Curios cum se liniștise brusc. Își scutură părul cu o mișcare bruscă, înainte să intre în încăperea mică din care ieșiseră cu cîteva minute mai devreme.
-Unde aveți o toaletă? Întrebă Paul.
-La stînga și tot înainte pe hol...
Paul deschise ușa și o lăsă pe Iulia înainte. Holul întunecos o făcu să se împiedice de niște cutii și era gata să cadă cînd Paul o cuprinse cu o mînă pe la spate.
-Micuțo, cazi tot timpul... Ce te-ai face fără mine?
Iulia simți mîna lui puternică pe talia ei și în următoare clipă o sfîșie ceva în stomac. Își întoarse capul și îl privi pe străinul acesta în întuneric. Ochii lui negri se adînciră în ochii ei, apoi el își desprinde mîna și se apropie mai mult la fața ei, pînă îi simți de aproape respirația.
-Și mă sperii cînd te uiți așa la mine... Cine ești tu, frumoaso?
-O trecătoare împiedicată, domnule Sinn... Vezi că mai sunt niște cutii aici... Să nu te împiedici și tu, că nu are cine să te salveze...
-Poți să te schimbi acolo în fața chiuvetei, eu intru în toaletă...
-Vai de mine, ne cunoaștem de o jumătate de oră și am devenit așa de familiari încît să ne dezbrăcăm unul în prezența celuilalt?
-Dar cum? Întotdeauna m-am dezbrăcat repede în fața femeilor, răspunse Paul nonșalant, apoi ca să sublinieze cele spuse își trecu mîna prin păr și rămase cu ea salutînd militărește. Hai, grăbește-te dacă vrei să ajungem în timp.
-Bine, domnule, intră tu în toaletă și eu stau pe hol, nu ieși pînă te anunț eu.
Iulia își scoase fusta și bluza de pe ea, se apropie de chiuvetă și își spălă față, brațele, apoi își ridică picioarele prăfuite și însîngerate pe rînd și le spălă îndelung sub jetul de apă rece, înviorîndu-se. Se șterse repede cu bluza de care se schimbase, apoi își trase repede rochia albă și-și puse sandalele. Scoase un parfum din poșetă și o perie, își parfumă părul și începu să-l pieptene și să-l descîlcească cu mișcări repezi. Regretă că se parfumase, imediat după ce vîrî sticluța la loc în geantă. Mirosul i se părea acum prea puternic, brusc își dădu seama că devenise prea familiară cu străinul acesta și că prea ușor cedase la propunerea de a pleca la un drum așa de lung cu el.
Paul începu să cînte și să urineze în același timp. Iulia își puse mîinile la urechi...
-Hei, te aștept în mașină, strigă Iulia gîndind că ar fi bine să evite să mai stea în același hol întunecos cînd el ar fi ieșit din toaletă.
Ieși, salută și mulțumi fetei de la ghișeu.
-Să aveți o călătorie frumoasă!
Deschise portbagajul mașinii și își puse restul lucrurilor în bagaj. Iși ridică ușor privirea spre ieșirea clădirii și cu o mînă lărgi marginile întredeschise ale genții pe care Paul n-o închise. Dădu cu ochii de cotorul unor volume. Citi: Cîntecul bestiei. Poeme de îmblînzit soarele. Privirea ei alunecă pe un portmoneu cu acte. Îl scoase repede și văzu coperțile roșii ale unui pașaport. Îi fu dintr-oată rușine. Ba nu. Trebuia să verifice. Degetele îi tremurau. Adrenalina se puse în mișcare. Citi: Paul Sinn. Închise brusc și aruncă pașaportul în geantă. Închise portbagajul și se urcă la volan.
-Nu, nu, nu, auzi vocea groasă apoi degetele mari ciocănind în geam. Eu conduc, domnișoară! Dacă vrei te las să conduci după ce ieșim din București. Prin oraș, eu conduc!
Auzindu-l atît de categoric, ieși fără să spună nimic și ocoli mașina prin spate, apoi intră în dreapta șoferului, scuturîndu-și din nou părul care se împrăștie peste tot, lovindu-l în ochi pe Paul.
-Asta e modalitatea ta de a pedepsi? Vai, ce frumos îți miroase părul... Pot să-l ating? Vai, ce mătăsos este, pune-ți centura!
Iulia își trase ușor părul din palma lui, îl scutură de niște urme imaginare de praf și îl aruncă la spate.
Paul porni mașina, se aplecă și scoase din buzunarul unei haine de pe bancheta din spate un cd cu Sinatra. Porni atent, fără să mai scoată un cuvînt pentru o bună bucată de vreme. Tăcerea lui o liniști din nou pe Iulia. Își întoarse capul și începu să-l studieze. Nu era deloc atrăgător. Avea undeva între treizeci și patruzeci de ani. Mîinile mari, păreau grele, păreau făcute pentru muncă grea, pielea feței îi era înroșită și păroasă. Era totuși ceva în atitudinea lui care o atrăgea. Era un zîmbet care parcă se desprindea ușor de pe marginea buzelor de cîte ori începea să vorbească. Conducea calm și o lăsa să-l studieze în tăcere. Era pe punctul de a ieși din Bucuești cînd își aduseră aminte amîndoi că nu aveau apă mai multă...
-Nu avem apă destulă...
-Trebuie să oprim să iau niște apă... de la prima benzinărie... Și niște cafea dacă vrei, poate niște dulciuri fructe sau...
Izbucniră amîndoi în rîs.
-Gînd la gînd...
Paul o privi cu coada ochiului...
-Și povestește-mi despre mîine... Mîine te măriți... Cu cine?
-Cu un bărbat, bineînțeles...
-Și eu care credeam că este o femeie..., răspunse Paul rar și apăsat…
-Nu unul oarecare, bineînțeles... Ne știm din copilărie... Am crescut împreună… Am așteptat pînă am terminat școala și iată-ne în fața marelui eveniment…
-Eu nu aș fi așteptat… Viața aceasta e atît de scurtă ca să o îmbrăcăm în așteptări... Eu te-aș fi furat din prima clipă și aș fi plecat cu tine în lume... Cîți ani ai?
-Douăzeci și trei...
-Doamne... ești deja bătrînă... Atîția ani frumoși și risipiți...
-Ei, nu i-am risipit, ne-am petrecut vacanțele împreună… Am făcut proiecte împreună…
Uite aici… o benzinărie... putem opri...
-Da...
Ieșiră amîndoi și luară un coșuleț. Îndesară tot felul de mărunțișuri și se îndreptară spre casierie. Plătiră pe din două. Așa cum se înțeleseră.
-Cîte ore crezi că facem?
-Cam opt ore dacă mergem cu traficul ca și acum și dacă nu plouă…
Paul porni din nou tăcut, aruncindu-și din cînd în cînd coada ochiului spre Iulia.
-Mai povestește-mi despre tine…
-Viața mea nu e interesantă... Mi-am rupt nasul cînd aveam șaisprezece ani… Umblam la înălțime, pe garduri… Am căzut în nas. S-a rupt…
-… A chiar mă gîndeam de unde ai nasul ăla așa de rupt...
-Cum adică? Se mai vede?
-Păi nu vezi ce borcănat este? Cine ți l-a cusut așa de rău?
-Nimeni, n-am fost la doctor, l-am ținut bandajat… singură… Mi-a fost teamă de cusut… Vai, nimeni nu mi-a mai spus că am un nas urît... Chiar vorbești serios?
Și Iulia se uita în oglina din fața ei, încercînd să-și îndrepte eventualele imperfecțiuni ale nasului...
În clipa următoare, Paul izbucni în rîs. Iulia se întoarse către el și-l mustră:
-Știam eu că mă păcălești... Ești tare în a mă lua peste picior... Ai grijă că învăț repede...
-Ești o copilă... Apoi continuă... Una frumoasă... Vrei să te măriți cu mine?
............................................................................................................................
Trecuse mai bine de o oră de cînd nici unul din ei nu mai scotea un cuvînt... Paul își concentra toată atenția la drum. O tăcere se lăsa grea din ce în ce mai grea cu fiecare minut și niștre stropi la fel de grei începură să acopere parbrizul mașinii...
Paul se aplecă și schimbă muzica. Un cîntec de dragoste, vocea unei femei ce chema dragostea, spărgea tăcerea dintre ei acum...
Iulia se aplecă și luă o sticlă cu apă. Deșurubă dopul încet, parcă îi amorțiseră mîinile. Nu avea putere nici să mai regrete că a pornit la drum. Avea doar dorința de a înfrunta propriile sale acțiuni și decizii.

-Þi-e frică? Întrebă în sfîrșit Paul.
-...?...
-Spune-mi dacă ți-e frică de mine...
-Ești un dobitoc! Nu mi-e frică... Niciodată nu mi-a fost frică de un bărbat... Ce ai putea să-mi faci mai mult decît să mă violezi și să mă omori? Nu mi-e frică de moarte... Și sunt virgină. M-am păstrat pînă după căsătorie. Dacă vrei să mă violezi, ai face bine să mă omori întîi…
-Taci, copilă rătăcită! Nu te atinge nimeni… Uite îți promit că nu te ating... Paul începu să rîdă din nou. Apoi zise calm. Ai trecut testul.
Iulia oftă și își încleștă pumnii lovindu-l ușor peste umăr, ca un semn prietenesc, ori ca o iertare…
-Totuși vreau să-l sun pe logodnicul meu, să-i spun ce idioată sunt, să știe și el că am plecat la drum cu un nebun...
-Sigur... Vrei să opresc, să cobor ca să vorbești în privat?
-Nu, pot vorbi cu el și în public!
Iulia își scoase telefonul din poșetă și sună:
-Abonatul... nu poate fi contactat. Vă rugăm reveniți...
Iulia închise telefonul, îl puse la loc în poștetă și își duse mîinile la frunte încercînd să-și maseze tîmplele.
................................................................................................................................................
-Nu-l iubești... De ce ce te măriți cu el?
-Nu pot să-mi imaginez că drumul acesta va continua în această modalitate!
-Nu, nu va urma așa, îți promit că va fi plăcut. Îți promit că vei rîde și vei plînge de bucurie.
-De bucurie?
-Da, o să te învăț ce înseamnă să te bucuri...
-Cine ești tu să mă înveți să mă bucur?
-Eu sunt bărbatul care ți-e sortit.
Iulia izbucni într-un rîs isteric. Apoi tensiunea acumulată se răspindi brusc și începu să plîngă.
-Nu-l iubești... De aceea plîngi... Să știi că întotdeauna este cale de întoarcere...
-Nu este cale de întoarcere, țipă Iulia, de cinci ani vorbim de nunta aceasta!
-Cine vorbește? Tu, el, mama ta, mama lui? Vezi, eu nu știu despre tine nimic. Un singur lucru am citit în ochii tăi, tu cauți dragostea...
-Eu îl iubesc, nu mai caut nimic. El este tot ce vreau... O să mă mărit cu el...
-Nu o să te măriți cu el pentru că tu ești o ființă prea curată ca să săvîrșești un păcat atît de mare...
Iulia începu să plîngă înfundat... Paul o lăsă multă vreme să plîngă...
Apoi oftă, își scoase o țigară și-o aprinse și deschise fereastra. Trase adînc cîteva fumuri apoi întinse Iuliei țigara.
-Eu nu fumez...
-Știu... Tu nu ai nici un viciu. Încearcă. O să-ți placă. Iulia zîmbi și luă temătoare țigara. Se încruntă la ea, o învîrti puțin și o puse pe buze. Suflă îndoielnic, apoi inspiră fumul și tuși înecată. Paul izbucni în rîs.
-Așa, ai trecut primul test.
Iulia zîmbi. Paul își duse mîna pe fruntea ei, o mîngîie apoi îi ciufuli părul și îi zise părintește:
-Of, of, copil rătăcit ce ești… Dă-mi mîna ta și simte-te în siguranță cu mine!
Iulia puse temătoare mîna ei în palma lui și pentru o clipă simți o emoție puternică în stomac. Își retrase mîna ca după o arsură.
-Dacă aș uita pentru o clipă cine sunt?
-Dacă ai uita pentru o clipă cine ești, ai putea și pentru mai multe... Atunci timpul și-ar aduce aminte unde ești, s-ar întoarce și te-ar lua de mînă. Te-ar duce și ți-ar arăta locuri în care n-ai fost niciodată...
-Ce fel de locuri?
-Niște locuri în inima ta în care n-ai fost...
-Ca de exemplu?
-Ca de exemplu n-ai fost nicioadată pe tărîmul dăruirii...
-Ai grijă! Ah, idiotul acela era să intre în noi, ai văzut? Ai văzut?
-Nu-ți fie teamă cu mine, Iulia...
....................................................................................................................................
Paul tăcu, îi luă din mînă țigara care se ardea singură și la care Iulia se uita neștiind ce să-i facă. Paul o aruncă pe deschizătura mică apoi închise total și își șterse cu palma picăturile de ploaie cere-i stropiseră fața. Mergea încet, ploaia se porni puternic, fulgere mari brăzdau amiaza întunecată...
-Va fi un drum lung, Iulia, mai lung decît am crezut...
-Dacă ești om bun, dacă ai încetat cu atacurile asupra mea, dacă îmi dovedești că ai inimă, o să mă simt mai bine...
-Pune mîna pe pieptul meu, te rog, în dreptul inimii. Pune mîna să vezi cum bate de două ori mai tare...
-De ce?
-Pentru că te-am găsit. Pentru că ești frumoasă și pentru că o să mă iubești.
Iulia își retrase repede mîna din dreptul inimii lui, cînd auzi ultimul cuvînt. Amintirea pielii lui rămase însă în palma ei. Se zbătea acolo în dorința de a-l atinge din nou.
-Dă-mi mîna...
-De ce?
-Ca să simt ce simți...
-Adică tu poți citi ce simt eu?
-Da... Dă-mi mîna...
Un fior trecu din nou prin stomacul Iuliei. Își întinse mîna spre palma lui. El o cuprinse repede, o strînse, o duse la gură și o sărută îndelung. Iulia încerca cu disperare să-și tragă mîna. Paul o strîngea cu disperare. O săruta umed, apoi îi deschise palma și-și plimbă limba în căușul palmei ei, cîteva secunde, pînă Iulia reuși să se zmulgă.
-Doamne! Ești incredibil. Am crescut într-o familie de oameni cumsecade. Tata este preot. M-au crescut după anumite valori și principii. Mîine mă mărit. Cum poți tu, un necunoscut să intri în viața mea, nu te cunosc, nu mă cunoști, nu ne cunoaștem, cum poți să-mi schimbi destinul? Nu poți, înțelegi? Nu poți...
-Cineva poate, Iulia, Cineva ne cunoaște pe amîndoi...
-Cineva mi-a fost alături pînă acum! Nu mă poate părăsi tocmai acum cînd am mai multă nevoie de El ca oricînd!
-Iulia, mulțumește-I că și-a adus aminte azi de tine, Iulia! Azi încă nu este prea tîrziu...
Iulia, de ce ai căzut cînd ți-am întins mîna? De ce ai pierdut trenul, Iulia? Tu crezi că El nu are un Plan pentru tine? De ce am fost eu în ultimul vagon, așteptîndu-te? De ce mi-ai strigat: “Ajutoooor”? Gîntește-te, Iulia, apoi dă-mi mîna să te simt aproape...
-Nu pot să cred că mi se întîmplă așa ceva!
Paul îi luă o buclă din păr și o duse la gură. O sărută, o mirosi, apoi o sărută din nou...
-Miroși atît de frumos... După ce te sărut o singură dată, o să te las în pace...
-Poftim?
-Gîndește-te că s-ar putea să trag de părul tăul cîteva ore ca să-l miros și să-l sărut. Dacă îți ating buzele, o să stau cuminte, o să conduc cuminte și o să mă concentrez la drum. Vrei?
-Nu.
-Bine, atunci. Și-și înfipse mîinile în părul ei, gata să tragă...
..............................................................................................................................................
-Bine! Bine, dar promiți? Spune, pe cuvînt de onoare!
-Ce este aceea onoare, Iulia? Dacă poți să-mi dai o definiție a onoarei versus iubire care să mă satisfacă, îți fac un piedestal și te pun acolo...
-Ești un porc. Sărută-mă, apoi mergi cu mine la Timișoara. Trebuie să ajung acasă.
Paul semnaliză dreapta și opri într-o parcare. Închise motorul și schimbă muzica. Luă un măr și începu să mănînce cu poftă.
-Vrei?
-Nu.
-Păcat, e așa de bun… Ia, mușcă de la mine! Și în următoarea clipă îi înfundă mărul în gură. Iulia începu să țipe iar el o cuprinse în brațe și își apăsă gura peste gura ei deschisă. O strînse în brațe, fără să o lase să se desprindă. Fără să o lase să respire, fără să o lase să se mai împotrivească. O strînse cu forța unui uriaș, pînă fata nu se mai putu împotrivi. Pînă cedă. Dintr-odată, Iulia recunoscu acel sărut. Dintr-odată își pierdu dorința de a se împotrivi. El se retrase și o privi în ochi, de aproape.
-Ești a mea. Te-am recunoscut din prima clipă. Te-am iubit din prima clipă. Uite cum îmi bate inima, simți cum îmi bate inima? Simți cît de mult te recunosc? Te iubesc...
-Taci, străinule cu vorbe mincinoase! Vreau să ajung acasă...
-Plouă prea tare. Trebuie să mai rămînem aici puțin. Te iubesc. N-am crezut vreodată că mi se poate întîmpla așa ceva. Am înnebunit de dragul tău, tot ce vreau este să te fac fericită. Vreau să fac dragoste cu tine. Vreau să te învaț dragostea. Vreau să învaț de la tine dragostea...
Vocea lui Paul intra în urechile Iuliei precum niște ciocane peste degetele ei. Ceva puternic în ea îi spunea să se desprindă și să fugă în ploaie, să scape și să se întoarcă înapoi în lume. Altceva poate și mai puternic voia să uite de ea, să n-o mai știe nimeni, pur și simplu să dispară cu acest necunoscut care o răscolea în măruntaie, în inimă și îi ștergea semntimentul de siguranță, însă îi dădea în schimb un sentiment de apartenență care o învăluia cu mireasma lui și o copleșea cu plăcere... Voia să devină altcineva, sau poate voia să devină femeia care fusese dintotdeauna.
..................................................................................................................................................
-Spune că-ți plac... Iulia, spune-mi că-ți plac...
-Îmi placi...
-Spune-mi că-ți plac mult...
-Îmi placi mult...
-Spune-mi că vrei să mă săruți...
-Vreau să te sărut...
O cuprinse din nou în brațe și o sărută scurt apoi o împinse ușor...
-Hai să plecăm...
O desprinse ușor din brațele lui și porni motorul.
-O să mergem mai încet, dar cel puțin vom ajunge pînă la următorul oraș și ne oprim acolo să mîncăm undeva... Vrei?
-Da...
-Dacă te-ai vedea cît de frumoasă ești...
Iulia se uită în oglinda din fața ei. Era roșie, părul îi era împrăștiat în dezordine pe față, parcă era o sălbăticiune care tocmai ieșise dintr-o luptă.
-Mergem să mîncăm apoi găsim un loc să stăm peste noapte.
Stomacul Iuliei se umplu de cuțite care tăiau în toate părțile. Știa că va merge și se va dărui străinului acesta. Un singur lucru nu putea înțelege. De ce vrea să facă tocmai azi, tocmai acum, tocmai în noaptea aceasta. De ce nu s-a întîmplat asta acum doi ani, acum trei luni sau măcar cu două zile în urmă...
Paul opri mașina brusc, se lipi cu tot trupul de ea și o strînse puternic lîngă el.
-Sufletul meu!
-Paul... De ce îmi faci asta... Mîine trebuie să mă mărit...
-Da, mîine te măriți... Cu mine te măriți...
Porni din nou motorul și semnaliză, ieși în trafic și conducea în tăcere.
-Bagă-ți mîna în geanta din spate și scoate volumul acela…
Iulia se întoarse și băgă mîna după carte. Cu degetele tremurînd deschise cartea:
Citi cu ochii mari dedicația tipărită acolo cu mult înainte de azi:
“Cartea aceasta este un cîntec de dragoste și de moarte pentru femeia care a pierdut trenul.”
-Acum înțelegi de ce am sărit din tren, cartea aceasta am cumpărat-o de pe peron.
-Mi-e greu să-mi imaginez, mi-e greu să cred. Dar sunt atît de puternic atrasă de tine și nu înțeleg de ce...
-Hai să oprim la hanul acesta să vedem ce mîncare au... Vrei?
-Da, răspunse Iulia și emoțiile din stomacul ei începură să se răspîndească în tot trupul.

Intrară repede, sub rafala de ploaie care le udă părul și hainele pînă la piele.
Se așezară la masa din restaurant și așteptau privindu-se în ochi.
Paul se ridică și cînd se apropie de toaletă, se întorse la recepție și întrebă încet:
-Aveți camere?
-Sunteți norocos... Mai avem o cameră... S-a rupt podul de la trecerea spre autostradă, toată lumea înnoptează aici. Nu se mai poate circula. E plin azi, dar sunteți norcoși, mai avem o cameră.
Iulia scoase telefonul din geantă și cerecetînd dacă se apropie Paul, apăsă numărul logodnicului ei. Paul se apropie.
-Trebuie să-i spun.
-Da, trebuie să-i spui, repetă Paul neștiind care ar fi cel mai potrivit răspuns.
Iulia așteptă. Fiecare clipă i se părea un an. De la capătul celălalt, robotul.
-Abonatul ... nu poate fi contactat. Vă rugăm, reveniți.
-O să sun la mama.
Formă rar numărul ca și cum ar fi încercat să și-l aducă aminte. Ca și cum l-ar fi căuat într-o altă minte sau într-o altă lume.
-Da...
-Mama, ascultă mama, s-a rupt un pod, e prăpăd, înnoptez la un motel. Spune-i și lui Andrei! Să mă sune. Eu nu pot să-l prind deloc... Mama, nu te aud... Nu te mai aud...
E furtună...
Paul zîmbi în spatele ei.
-O să înnoptăm aici...
O luă de mînă și urcară cîteva trepte. Pereții erau acoperiți cu tablori mari cu teme tărănești. La etaj, scările se dechideau cu un hol larg aproape cît două trei camere din care se deschideau toate odăile. Mobilă țărănească, un leagăn vechi, poate de peste o sută de ani, era agățat în tavan.


..............................................................................................................................................

Paul deschise ușa și pășiră într-o cameră mică, pe pereții căreia erau agățate printuri cu tablouri celebre, un pat mare și o canapea micuță în fața ferestrei. Iulia deschise fereastra. Răcoarea ploii intra cu muzica ei în tăcerea ce se așternuse între cei doi. Paul se așeză pe un colț de pat. Iulia se așeză pe canapea. Stăteau la distanță unul de celălalt și-și cercetau privirile din cînd în cînd.
-De ce ai venit cu mine, Iulia? Eu nu sunt om. Tot ce ating eu, murdăresc... Vezi, mîine o să mai ucid pe cineva. Da, o să apăr oameni curați ca tine de acel cineva, însă eu, Iulia, mor cu fiecare moarte. Eu trăiesc într-o altă lume. Viața mă doare, Iulia, pentru că de fiecare dată îmi amintește despre cine am fost înainte să încep să lucrez în crima organizată...
-Aș vrea să te țin toată noaptea în brațe... Aș vrea să mor cu tine în brațe...
-Vino lîngă mine...
-Te rog, nu mă răni..., lasă-mă să învăț să te iubesc și să stau lipită de tine toată noaptea...
-Bine... Vino lîngă mine...
Iulia nu se mișcă. Paul se ridică și o luă de mînă. O împinse ușor către pat, o așeză pe marginea patului și el se lăsă în genunchi în fața ei. Își puse capul în poala rochiei și se lăsă mîngîiat de mîinile ei. Apoi se întinse și apucă cearceafurile și le dădu la o parte, o luă în brațe și o așeză în pat. Intră lîngă ea și se aplecă pe sub cearceaf și-i scoase sandalele. Se priviră în ochi o vreme, apoi Paul îi șopti:
-Sunt atît de obosit... O să fac dragoste cu tine în ziua în care mă vei iubi și vei vrea să mi te dăruiești… În ziua în care mă vei primi cu toată inima ta.
-Sunt atît de confuză... Eu, cea de ieri sunt undeva departe. Parcă e în mine o altă ființă care îmi spune că te dorește acum, aici, fără să se mai gîndească ce va fi mîine...
.............................................................................................................................................

Vîntul înfoia perdeaua, se lumina de ziuă și păsări se așezau la pervazul ferestrei cu cîntecul lor matinal. Paul și Iulia dorm îmbrățișați, strînși unul în celălalt cu atîta forță de parcă nu ar fi vrut să mai lase vreodată spațiu între ei.
Iulia deschide ochii. Privește bărbatul din brațele ei. O mică fărîmă din ființa ei ar vrea să-l sărute dar restul ființei ei ar vrea să-l șteargă, să șteargă noaptea și să șteargă ziua de ieri. Se ridică ușor și se îndreptă spre baie. Dădu drumul apei și își atinse pielea. Tot corpul o durea, tot corpul ei mirosea a ceva necunoscut.
-E atît de greșit... E atît de greșit... Începu să repete de zeci de ori aceleași cuvinte. Lacrimile se amestecau cu stropii fierbinți și trupul ei începu să-i dea de știre că vrea să se dăruiască străinului care nu-i mai era străin. Mii de cuțite dansau în pîntecele ei, iar singura cale de a opri dansul acesta dureros, era să cunoască dragostea, să se dăruiască fără să mai întrebe, fără cuvinte și uitînd cu totul de cine este.
Paul intră sub dușul fierbinte alături și o cuprinse în brațe. Începu să-l sărute în neștire, repetînd într-una: “E atît de greșit... E atît de greșit...”
.........................................................................................................................................

Pe terasa hotelui Iulia stătea învelită într-un pulovăr alb, în aceeași rochie albă, sorbind din ceașca mare de ceai. Se privea în ferestră, descoperind că fața ei e schimbată definitiv. Se simța frumoasă și cuprinsă de o bucurie care-o făcea să-și zîmbească mereu. Fiecare părticică din ea era o chemare, fiecare cuvînt era o chemare, lumea întreagă se transformase și o stîncă uriașă se prăvălise de pe sufletul ei.

“Bineînțeles că nu va mai fi nicio nuntă... Vreau... să-mi petrec restul vieții cu Paul... El este bărbatul pe care l-am visat și dorit, pe care l-am așteptat… O să ajung acasă..., o să vorbesc cu… Andrei, o să-l ajut… să înțeleagă…”

-Iulia, plecăm. Tu hotărăști acum viața noastră, Iulia... Tu hotărăști viața sau moartea noastră...
Ieșiră după ce-și luară la revedere de la chelner, se îndreptară spre parcarea mică a motelului. Paul ridică bagajele în porbagajul mașinii. Iulia urcă și deschise telefonul. Iulia citi mesajul de la Andrei: “Te iubesc. Cînd ajungi? “ Privi literele de pe ecranul telefonului ca pe niște bucăți mici de jar, care se desprind și intră în ochii ei. Arsura lor o se simțea în ochi, în gît, cel mai puternic o simțea în gît. Începu să plîngă încet, ascunzîndu-și ochii de privirea bărbatului care o copleșise în ultimele ore.
.......................................................................................................................................
Paul pornește mașina, tăcerea se așterne grea, trupul lui e greu, așteptînd verdictul. Niciodată nu mai simțise că este atît de viu dar în același timp stînd deasupra unui vulcan gata să-l înghită. O să aștepte ca Iulia să aleagă.

Drumul era încă pustiu la ora aceea a dimineții, copaci cu rădăcinile smulse de furtună, noroi mult pe șosea. Paul întinse mîna, cerșind atingerea ei de femeie îndrăgostită.
Iulia ezită. Lacrimile ei începură să se rostogolească mari pe obraji, pe gît, pe rochie.
Nu putea să scoată nici un cuvînt. Gura ei fusese pecetluită cu ultimul sărut al bărbatului de lîngă ea.
Paul acceleră. Paul atinse obrazul ei și cuprinse între degete o lacrimă. O luă și o duse la gură. Gustul lacrimei avea gustul sîngelui. Gustul sîngelui avea acum gustul nopții de dragoste.
Paul acceleră voind să ajungă mai repede la destinația care într-un fel sau altul îl va îndepărta de vulcanul deasupra căruia își începuse ziua. Cioturi mari de copaci rupți se zdrobeau sub roți, frunze proaspete și îngălbenite se lipeau de parbriz... Dimineața se întunecase brusc. Rafale de ploaie începură să cadă peste mașină printre copacii care străjuiau șoseaua.
“Parcă a venit toamna dintr-odată” gîndi Paul privind dincolo de copaci lanurile întinse de grîu ce dădeau în copt. Apoi zîmbi amintindu-și îmbrățișarea Iuliei. Apoi își aminti mirosul pielii ei. Apoi își aminti cît de caldă și de catifelată era pielea ei. Ridică mîna să-și confirme că e pielea cea mai fină pe care o atinsese vreodată. Privi apoi lacrimile Iuliei cum picurau pe fruntea ei... Se apropie și-i atinse buzele. Buzele ei aveau gustul sîngelui. Erau atît de roșii acum, mult mai roșii decît cu cîteva ore în urmă, cînd le mușcase pentru prima oară. Fiecare lacrimă se preschimba în sînge. Stropii de apă de pe fereastră se preschimbau în sînge. Sîngele se preschimbă în flăcări... Flăcările intrau în ochii Iuliei, amintindu-i de trenul pe care-l pierduse...
Trenul se opri pe cîmp. În mijlocul lanului de grîu. Era capăt de linie.
Era capăt de linie și grîul nu era încă destul de copt...
Iulia coborî din tren și se aplecă să rupă cîteva spice. Le gustă și grîul avea gustul sîngelui...
Ridică brațele și făcu un semn lui Paul.
Paul alerga spre soare.
Andrei se urcase în tren.
Iulia zîmbi și-i făcu semn.
Andrei îi făcu un semn și apoi lăsă pămîntul să-i cadă din palmă.
Paul devenise flacără.
Iulia deveni și ea flacără...




Cîteva ore mai tîrziu, după ce drumurile fuseseră curățate de urmele furtunii, trecătorii din zonă puteau să vadă o mașină arzînd pe cîmp, mult prea departe de drum, în mijlocul lanului de grîu și care nu părea însă să aibă nicio legătură cu furtuna ori condițiile nefavorabile ale vremii...