Astăzi, cănd am deschis ochii, m-am întrebat pentru prima dată cine-mi sunt, pentru că te visasem pe tine…te-am găsit altfel în visul meu, te-am găsit veșnic,numai pentru mine, pretutindeni în inima mea plăpândă, te-am găsit o lacrimă în ochii sufletului meu, te-am găsit o floare în grădina veșniciei, te-am găsit o iluzie în marea deșertăciunii, în sfârșit, te-am găsit totul...și tu nu-mi esti nimica, tu nici nu mă cunoști, refuzi chiar să mă privești o clipa, refuzi chiar să plutești în timpul meu, să bați la poarta lumii mele pe care ți-o înfățișez zilnic...iar eu plâng,plâng mereu și implor privirile-și crude și glaciale să mă mângâie măcar o dată, ca-n dulcele meu vis pe care-l contemplu de-o lume de ani, de-un univers de inimi!
Ce crezi că imi spun ele, nemiloasele priviri? Mă amăgesc mereu, susținând că, dacă m-ar întâlni în calea lor, nu mi-ar mai da drumul din strânsorea calda nicicând, că le-aș fi soare și lună, le-aș fi zi și noapte, le-aș fi lacrimi și zâmbete, ninsoare și ploi, furtună, totul, dar, cel mai important, le-aș FI…
De aceea mă întreb cine-mi sunt, sperând că voi afla cine-ți sunt…oare tu știi măcar că eu exist și că te îmbrac în lacrimile mele clipă de clipă, oare știi că eu trăiesc doar pentru tine, că m-am născut doar pentru a te iubi, așa cum aș muri departe de iubirea ta? Si tu ma omori clipă de clipă, mă trimiți indubitabil la moarte, mă stingi, căci mă sfâșii cu indiferența ta….iar mie nu îmi este teamă să mor. Nu,eu am un vis ce trebuie să se împlinească înainte să-mi cant veșnică-adormirea,căci știu că moartea mi-ar fi mai dulce decât ceea ce trăiesc acuma, dar îmi este desigur teamă să mor înainte de a-ți fi lăsat moștenire inima mea…da, doar inima ți-aș lăsa-o; gândurile mele îți aparțin de-o veșnicie, iar ființa mea există oricum pentru tine, deci nu aș avea ce să-ți las mai mult…
Eu nu-mi sunt nimica dacă nu reprezint nimic pentru tine…mi-aș dori să fiu vânt, să-ți mângâi obreazul cu blândețe, mi-aș dori sa fiu ploaie,sa-ti invalui fiinta cu sarutari fierbinti, mi-as dori să fiu ninsoare, să-ți aștern pe chip anii mei de suferintă….în sfârșit, mi-aș dori să fiu fulger, să-ți desprind creștetul inimii, să ți-o domin, să te omor,făcându-te doar al meu…..SUFLETE SIHASTRU!
Cu lacrimi de sânge îmi scald ființa, căci doar așa mai simt că simt ceva anume…doar astfel simt o căldura specifică, iară sufletul meu gingaș surâde firav la fiece atingere a suferinței, căci aceasta îi este fericirea în momentul de față…el, solitarul, nu cunoaște altceva decât dulce suferința…De fapt, gândindu-mă mai bine, realizez că o singură clipă de fericire m-ar ucide, m-ar sugruma, m-ar stinge și ea, căci flacăra ei s-ar topi în lacrimile mele dulci…da, eu aș plânge la picioarele ei, implorînd-o să mă lase, căci eu mă simt bine chiar și asa, acuma, cu blânda ei prietenă, cu suferința…
Da, mă simt bine în lacrimile mele sângerânde în care te găsesc mereu, în care tu capeți contur ideal, unde îmi zâmbești chiar fără să o știi, căci te-am făcut captivul visului meu de adolescență…
mi-ai mai zâmbi tu dacă ai ști că îmi zâmbești mereu în vise? Adesea mă întreb…m-ai mai iubi, dacă ai ști că îți fur inima în fiecare clipă de reverie și ți-o port cu mine Dincolo? În sfârșit, mi-ai mai răspunde la ușa inimii tale, dacă ai afla că eu exist doar pentru tine? Dar, oare, ai mai fi, dacă ai ști că sunt și eu? Incă mă întreb…
Poate că sunt o întâmplare a lumii ce s-a născut pentru a visa într-o vreme în care coșmarul domină sufletele.