agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-13 | |
străină, ca-ntr-o altă țară
ca și cum n-aș fi fost aici niciodat’ doar în visul… sau coșmarul ciudat în care-mi pierdusem bagajul în gară… nu cred că am trecut prin toate acestea… că m-au strâns atât de tare zidurile încât și acum mă dor coastele tac, fixând întunericul străbătut ritmic de luminile orașelor alunecând în noapte halucinant suntem într-o țară străină, te-ntreb? iar tu nu spui nimic mi-e dor de lumina sălilor de cursuri afară ningea și tu mă priveai cum alunec în visul de nea mă priveai fără cuvânt doar atât ce bine e că stai departe de mine, tăcut, liniștit, la fel ca atunci, privindu-mă doar brusc, tresar fără tine sunt cu mâinile goale pe rând trec pe lângă noi tot felul de oameni pentru tine ei nu contează acum te văd cum îi privești cu aceeași tăcere și îi îngheți pe rând ce putere au ochii tăi de îngheți oameni și lucruri? să te implor să mă îngheți și pe mine? și timp de o secundă văd în ochii tăi furia… și râd, da, râd.. tu nu vorbești mult, eu sunt cea care înnebunesc cuvintele, le fac degete și le trimit să orbecăiască în noapte uneori, ajung și pe buzele tale sunt sărate degetele mele, știu apoi tac zile în șir, de ce ar mai fi nevoie de vorbe ? într-o zi mi-ai povestit cum cade lumina adevărată pe adevăratele lucruri sau pe stâncile tale de pe plaja secretă cum lunecă umbrele-n alb vei vedea asta odată, mi-ai spus atunci am să-ți arăt cât de fin e nisipul acela, când am să-l strâng în pumn și o să-l las să cadă, subțire, pe umărul tău acum am ochii arși, știi? m-a hipnotizat alunecarea acesta ciudată lumina și bezna sunt din lumină și beznă și uneori îmi vine să țip ca atunci când sunt rea, foarte rea nu, nu fac autopsia nici unei șopârle atunci nu, nu lovesc animale, doar că-mi vine să trag jaluzele, să mă ghemuiesc într-un colț… atunci unghiile-mi cresc și mi se înfig în carne iar părul, o, părul nu-l mai suport, alunecare de șarpe îl simt, îl strâng iar el se desface, sunetele par ace.. și totuși muzica, muzica aceasta...! îmi pun degetele-n urechi, strâng ochii tare, tare și tac între-un unghi ascuțit sunt momentele în care mi-aș șterge urmele de-aș putea în care mă prăbușesc în perne ca-n uitare, dar ele ard, mi le pun peste cap să-nu-văd-să-n-aud și mă trădează și ele! poate aș începe să le sfâșii dar tu vii întotdeauna, îmi strângi mâinile la spate mă privești si zâmbești și nu știu de ce..
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate