Cu fiecare zi care trece între noi, vad din ce în ce mai clar niște lucruri. Ochii care nu se văd se uită. Cine a fost cretinul care a spus asta? Încercam deunăzi să îi explic unui suflet că ceea ce ESTE nu poate fi șters printr-o simplă comandă, că nici măcar moartea nu poate să te desprindă de TINE ÎNSUÞI, darămite voința umană. Unii spun că își impun să uite, asta este cea mai mare greșeală. Să renunți la ceea ce tu știi bine că trebuie să fie, și nu numai atât, să te forțezi să renunți. Întrebare logică. Pe partea materială. Ai renunța la apă? Nu, pentru că nu ai mai putea trăi. Și atunci cum să renunți la o parte din tine? Ai renunța în mod voluntar la un plămân zicând ei, lasă, că mai am unul?! Te-ai forța să uiți că un întreg cere două jumătăți? Pe lumea asta carcasa pe care noi o numim trup este cea mai puțin relevantă. E doar o cutiuță cu design unic care ne ajută să ne recunoaștem. E un semnal care strigă, atunci când își vede Cealaltă Parte, care urlă SUNT EU, SUNT... TU! ...suntem una.
Uite că s-a aprins un fitil în pasaj. Și mă gândeam... să-l ard? Scrisesem acum câțiva ani o poezie despre o brichetă. Se termina cam așa: “De ce nu te mai aprinzi ca o stea?/ Unde dracu umbli, bricheta mea?” Un bar uitat în pasajul minții mele. Snuff. Fitil. Să-l ard?! Dar mi-am pierdut bricheta. Bricheta a plecat din Cetate. O tot fugăresc prin teritoriul neutru al unor minți deschise, dar cam degeaba. Ce să zic... Eu încerc... Și atât de mult mi-aș dori să pot să îți tai și eu pleoapele cu toporul, ca să îți dai seama în sfârșit ce ai lăsat să aștepte atâta timp. Dar mi-e milă, deși ție nu ți-a fost. Poate voi reuși să te anesteziez înainte. Mă lași să ard fitilul?Ai un foc?

Îmi tot vine să îl citez pe Eminescu. Am o vină care vrea să... vină la mine. Mint de atâtea ori că mă mai gâdili cu prezența, deși știu că nu prea are rost. Atâta timp am mușcat din asfalt, am clipit clapele de pian, așteptând să se împlinească. Să sune telefonul, să spună recepționerul Cetății că cineva și-a uitat o piele acolo și să se întoarcă după ea... Că cineva și-a uitat identitatea. Dar că, de fapt, a uitat că nu și-a uitat-o. Aș vrea să fiu în locul domniței cu părul de aur care îți șușotește că tu nu ești pentru ea. Dar tu te încăpățânezi să stai lângă ea, pentru că Domnița ta e prea departe, pentru că te-ai tot gândit cum să faci să o aduci lânga tine și nu ai găsit nimic... Și ai dreptate. Ar fi mult prea greu pentru ea să stea cu frica-n sân până când te revede. Că doar te cunoști și tu la fel de bine și știi că n-ai putea să-ți muști buza de jos și să taci. Așa măcar un lucru e sigur. Abia acum îmi dau seama câtă dreptate aveai. Și totuși, parcă e mai greu să stau cu mâinile în sân și să nu fac nimic privindu-te decât să îmi smulg părul din cap din cauza Drumului. Drumul ăsta parcă e văr bun cu Preaslăvitul Sadic, pentru că amândoi mă sperie de-mi albesc părul.
Chiar așa, băi Florine... Ce caut eu în viața mea?!