Nici nu observasem
că umerii mei nu mai stăteau
perpendicular pe axa soarelui.

Toată ziua îmi privisem sufletul
jucînd șotron în palme
cu licuricii.
Închideam ochii doar atunci
cînd piatra sărea involuntar
peste linia vieții.
(de azi, mă voi duce la toate înmormîntările
fără să-i cer morții ceva în schimb).

Tu îmi vorbeai despre locuri neaflate și crude,
eu mă aflam acolo de cînd m-am născut.
Dacă vei veni, mă vei recunoaște ușor:
trupul poartă și acum
alfabetul mîinilor tale.
Nu-i nevoie să mă chemi.
Eu te aud tot timpul
precum pruncul nenăscut
vocea sînului.

Nu te mai aștept.
Timpul nostru durează
cît viața unei lacrimi.